„Vine după Mine Cel mai mare decât Mine…”
(Duminica mai înainte de Botezul Domnului - Marcu 1, 1-8)

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Început de an nou în lumea din jurul Bisericii, căci anul bisericesc este marcat - cum bine ştim - la 1 septembrie, după o mai veche şi mai bună rânduială. Şi-n zgomotul sărbătorii, Biserica, prin glasul Evangheliei, cheamă la sărbătoare, la adunare înţeleaptă în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur că nu este uşor. Dar să cerem Domnului luminare şi har ca cele ale Evangheliei să se facă binevestite şi prin noi. Evanghelia Duminicii Dinaintea Botezului Domnului. Fără îndoială, extrem de importantă, pentru că face trecerea dinspre duhul Naşterii lui Iisus Hristos înspre acela al Botezului Său, unul şi acelaşi, şi totuşi altfel. Înălţimea cântării Betleemului, drumul magilor, închinarea păstorilor, toate acestea ne-au comutat la o atmosferă de adâncă bucurie. De data aceasta însă, bucuria se maturizează, creşte întru adevăr. Căci nimic nu-i este neamului omenesc mai drag pentru mântuire decât această evanghelie care discerne dintru început „cine este Cel Care vine întru numele Domnului”.

Textul evangheliei pare a fi concentrat spre Sfântul Ioan Botezătorul. Descrierea acestui purtător de solie cerească, pe care ne-o dă Evanghelia de la Marcu, această lectură evanghelică, rămâne pe retina de icoană a Bisericii, căci mereu, când ne uităm la icoana prăznicar sau la aceea de hram pe iconostasele bisericilor noastre, acest Ioan ne priveşte: îmbrăcat în haine de păr de cămilă, încins cu cingătoare de curea peste brâu, cu faţa ascetică a unui mâncător de acride şi miere sălbatică. Dar totaceastă evanghelie ne descoperă şi de unde înariparea îngerească a Sfântului Înaintemergător. Din această absolută smerenie în cuprinderea misiunii pe care o are dinaintea poporului lui Israel. Căci omul acesta, la care „ieşea toată ţara Iudeii şi ierusalimitenii” nu se lasă furat de vreo demnitate omenească, posibilă ispită în uitarea demnităţii la care Dumnezeu l-a chemat. Altfel spus, cel care spune: „vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Marcu 1, 7) oferă poate cea mai minunată icoană a vindecării de „carierism”, de împlinire umană doar de dragul pro­priului orgoliu, propriei împliniri.

Citeste mai departe…

Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli
(4 ianuarie)

Vezi primele parţi aici: Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli, partea a 2-a

Însemnare

În ştiinţă să fie că după aceştia toţi care s-au scris aici, pot încă şi mai mulţi să se afle într-aceeaşi vreme, împreună cu sfinţii apostoli; fiindcă mărturiseşte despre aceasta Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care în cartea sa cea dintîi, în cap. al 12-lea, scrie astfel: “Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”.

De vei voi ca să cercetezi cu înlesnire, vei afla mai mult de şaptezeci, din mărturiile Sfîntului Pavel, care în cea dintîi Epistolă către Corinteni zice: Hristos S-a arătat după Învierea Sa lui Chifa, apoi celor unsprezece; iar după aceea S-a arătat la mai mult decît cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi trăiesc pînă acum, iar unii au şi adormit. Deci, mulţi ostenindu-se în buna vestire a lui Hristos în aceeaşi vreme în Biserica cea dintîi şi, luminînd multe ţări cu credinţa, asemenea cu apostolii sînt vrednici de numele apostolesc, iar unii aici îndeosebi trebuie să se pomenească. Adică:

Sfîntul Lazăr, fiind mort patru zile şi de Domnul înviindu-se, împreună cu sfinţii apostoli a primit Duhul Sfînt, Care în limbi de foc S-a coborît. Fiind mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, după uciderea lui Ştefan, a fost izgonit din hotarele Iudeii şi slobozit pe mare într-o luntre fără vîsle, împreună cu Sfîntul Maximin ucenicul Domnului şi cu Sfîntul Chelidonie, care din naştere a fost orb şi de Domnul s-a luminat; însă plutind după dumnezeiasca ocîrmuire în Marsilia, acolo Sfîntul Lazăr a propovăduit apostoleşte pe Hristos. Apoi, fiind episcop în cetatea Kitiei din insula Ciprului, a murit. Şi sfîntul lui trup, după mulţi ani, s-a descoperit într-o raclă de marmură cu aceste cuvinte scrise deasupra: “Lazăr cel mort de patru zile, prietenul lui Hristos”.

Citeste mai departe…

Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli
(4 ianuarie)

Vezi prima parte aici: Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli

31. Sfîntul Narcis, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt din casa lui Narcis în Domnul (16, 11). A fost episcop în Atena.

32. Sfîntul Apelie, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Apelie, cel încercat în Hristos (16, 10). A fost episcop în Heracleea.

33. Sfîntul Aristobul, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt de la Aristobul (16, 10). A fost episcop în Bretania şi acolo, după multe osteneli şi pătimiri, s-a sfîrşit.

34. Sfîntul Irodion, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Irodion, rudeniei mele (16, 11). A fost episcop în Patras.

Citeste mai departe…

Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli
(4 ianuarie)

Împărtit in 3 parti. In următoarele zile vor urma şi celelalte două părţi.

După alegerea celor doisprezece apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos a luat încă şaptezeci de apostoli mai mici, ca să-i trimită la propovăduire. Despre acest lucru scrie Sfîntul Evanghelist Luca astfel: După aceştia a arătat Domnul şi alţi şaptezeci (şi doi), şi i-a trimis cîte doi înaintea feţei Sale; pentru că pe cei doisprezece îi avea lîngă Dînsul, ca pe nişte martori ai vieţii Sale, iar pe cei şaptezeci îi trimitea.

Dar care erau numele celor şaptezeci nu este adeverit, de vreme ce, precum scrie Sfîntul Evanghelist Ioan: Mulţi din ucenicii Lui s-au dus şi după aceea nu mai umblau cu Dînsul. Şi a zis Iisus celor doisprezece: Oare şi voi voiţi să vă duceţi? Şi a fost aşa, căci aproape de patima cea de bunăvoie a Domnului, se împuţinaseră foarte mult ucenicii lui şi abia cîţiva din cei şaptezeci rămăseseră lîngă El, dar şi din cei doisprezece a căzut unul. Iar după Înviere, ceata sfinţilor doisprezece apostoli s-a împlinit cu Matia; iar ceata celor şaptezeci nu îndată, ci încet s-a împlinit cu cei nou încredinţaţi prin buna vestire a celor care erau în ceata celor doisprezece şi prin propovăduirea Sfîntului Pavel, cel chemat de sus, fiind în aceeaşi ceată cu Sfîntul Petru. Deci se află despre cei şaptezeci de apostoli o istorie, sub numele Sfîntului sfinţit Dorotei, episcopul Tirului, scrisă şi la începutul cărţii faptele apostolilor, care şi în Prolog este pomenită.

Citeste mai departe…

Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori[1]

Părintele Moise de la Oaşa

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Despre cartea aceasta, Sfântul închisorilor, s-a spus că este scrisă de mine. S-ar putea înţelege că eu sunt autorul cărţii. Se impune o precizare: nu sunt autor, sunt coordonator de mărturii; în proporţie de poate 80% este vorba de mărturii despre Valeriu Gafencu, unele dintre ele luate din cărţile care s-au publicat, iar altele inedite. Eu am încercat doar să leg aceste mărturii şi să le pun cap la cap.

Poate că ar fi interesant aşa, în două vorbe, să vă spun cum s-a ajuns la ideea acestei cărţi, pentru că niciodată nu m-am gândit că voi fi pus în situaţia de a scrie o carte. Cu mult înainte de a merge la mănăstire, mi-a căzut în mână o carte despre închisori, Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. N-avea nicio legătură cu Biserica, dar am fost foarte impresionat de suferinţa celor de acolo; acesta a fost primul contact.

Şi apoi, după un timp, înainte de a merge la mă­năstire, tot aşa, cu vreun an înainte, am citit cartea părin­telui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ceea ce aş putea să spun că a fost primul contact cu Valeriu Gafencu, în sensul că mi-a rămas în minte că uite, în temniţele comu­niste a fost un om pe care părintele Nicolae Steinhardt îl punea printre sfinţii închi­sorilor. Aşa îl şi numeşte, parcă, pe Valeriu Gafencu - unul dintre Sfinţii închisorilor. Şi mi-a rămas gândul acesta în cap şi evlavia aceasta, înţelesul acesta, fără să-i reţin chiar numele. Pe urmă, încet-încet, la mănăstire am găsit multe cărţi în care se făcea referire la el, cum e cea a lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată şi altele. Şi am simţit o dragoste deosebită şi am avut tot timpul convingerea că este sfânt, chiar dacă nu este canonizat.

Citeste mai departe…

2009 - anul jubiliar al Sfântului Vasile cel Mare şi al tuturor Sfinţilor Capadocieni

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 29 octombrie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 - de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1 630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni în Patriarhia Română.

Programul manifestărilor - elaborat de Cancelaria Sfântului Sinod şi care se va desfăşura atât la nivelul Patriarhiei Române, cât şi al Eparhiilor din ţară şi străinătate - cuprinde conferinţe teologice şi pastoral-misionare, simpozioane ştiinţifice, seri duhovniceşti, proiecte editoriale, pelerinaje în provincia Capadocia (Turcia) etc. Scopul manifestărilor este de a evidenţia contribuţia Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni la definirea şi apărarea învăţăturii de credinţă, la dezvoltarea tâlcuirii Sfintei Scripturi, la îmbogăţirea tezaurului liturgic şi canonic, aportul la dezvoltarea vieţii monahale, ca exemplu pentru lucrarea pastoral-misionară şi social-filantropică actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

Citeste mai departe…