La poarta inimii cânt florile dalbe

Articole 5 Comentarii

„La poarta inimii cânt florile dalbe” (4 ian, 1946, Aiud)[1]

– un alt fel de literatură de detenţie –

 

Experienţele carcerale ni se dezvăluie astăzi prin mărturiile directe ale supravieţuitorilor sau prin manuscrisele lăsate de ei ca nişte trasee iniţiatice, la capătul cărora cei ce le-au parcurs se pot contempla complet metamorfozaţi. Închisoarea devine adesea spaţiu în care se decantează esenţele, omul intră într-un îndelung proces de introspecţie, în urma căruia fiinţa sa interioară e redefinită, se lămureşte în topitoarea propriilor frământări şi întreaga existenţă este reproiectată pe traiectoria altor coordonate.

Unul dintre cetăţenii de onoare ai spaţiului carceral românesc este Valeriu Gafencu. Figura sa eclipsează prin notorietate pe ale celorlalţi locuitori ai acestui topos, dintr-un motiv evident, dar foarte greu de admis în mod oficial: existenţa lui carcerală are valoare tipologică, valoare de exemplaritate şi faptul este probat şi prin frecvenţa cu care memorialistica de detenţie (indiferent de perioadă, loc sau coloratură politică) face apel la imaginea lui: fie insistent detaliind şi reliefând ( Ioan Ianolide), fie doar schiţând succint liniile generale ale unui portret moral (Dumitru Bordeianu), fie, pur şi simplu, doar prin menţionarea numelui alăturându-i epitetul sfânt ( N. Steinhardt).

Dicolo de aceste trimiteri, însă, un Gafencu întreg, deplin, tulburător de profund, ni se dezvăluie din corespondenţa sa, care converteşte genul epistolar în cel memorialistic, confesiunea fiind cea care acaparează, ea ghicindu-se chiar şi în spatele îndemnurilor către cei dragi. Şirul evenimenţial are ca unic spaţiu de desfăşurare sufletul însetat de absolut. Incandescente trăiri spirituale fac exteriorul să fie efectiv dizolvat în acest freamăt sufletesc copleşitor.

Citeste mai departe…