La poarta inimii cânt florile dalbe

4:22 pm Articole                                                     

„La poarta inimii cânt florile dalbe” (4 ian, 1946, Aiud)[1]

– un alt fel de literatură de detenţie –

 

Experienţele carcerale ni se dezvăluie astăzi prin mărturiile directe ale supravieţuitorilor sau prin manuscrisele lăsate de ei ca nişte trasee iniţiatice, la capătul cărora cei ce le-au parcurs se pot contempla complet metamorfozaţi. Închisoarea devine adesea spaţiu în care se decantează esenţele, omul intră într-un îndelung proces de introspecţie, în urma căruia fiinţa sa interioară e redefinită, se lămureşte în topitoarea propriilor frământări şi întreaga existenţă este reproiectată pe traiectoria altor coordonate.

Unul dintre cetăţenii de onoare ai spaţiului carceral românesc este Valeriu Gafencu. Figura sa eclipsează prin notorietate pe ale celorlalţi locuitori ai acestui topos, dintr-un motiv evident, dar foarte greu de admis în mod oficial: existenţa lui carcerală are valoare tipologică, valoare de exemplaritate şi faptul este probat şi prin frecvenţa cu care memorialistica de detenţie (indiferent de perioadă, loc sau coloratură politică) face apel la imaginea lui: fie insistent detaliind şi reliefând ( Ioan Ianolide), fie doar schiţând succint liniile generale ale unui portret moral (Dumitru Bordeianu), fie, pur şi simplu, doar prin menţionarea numelui alăturându-i epitetul sfânt ( N. Steinhardt).

Dicolo de aceste trimiteri, însă, un Gafencu întreg, deplin, tulburător de profund, ni se dezvăluie din corespondenţa sa, care converteşte genul epistolar în cel memorialistic, confesiunea fiind cea care acaparează, ea ghicindu-se chiar şi în spatele îndemnurilor către cei dragi. Şirul evenimenţial are ca unic spaţiu de desfăşurare sufletul însetat de absolut. Incandescente trăiri spirituale fac exteriorul să fie efectiv dizolvat în acest freamăt sufletesc copleşitor.

Singurătatea, celula, foamea, frigul sunt doar sporadic amintite şi privite ca adjuvanţi în procesul de metamorphosis: „…am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul; privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer (…) Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost dintre cele mai grele” (29 ian 1946, Aiud).

Smuls din socialul vremii sale, la care se raportase cu patosul idealist al unui tânăr înflăcărat de valorile naţionale şi morale, Valeriu intră în mormântul carceral. Departe de tumultul lumii, singur cu sine însuşi, tânărul de 20 de ani începe să-şi privească viaţa, conştiinţa, poziţia sa de până atunci, convingerile şi acţiunile sale cu o minuţiozitate exacerbată, provocându-şi frământări chinuitoare, care, dublate pe plan fizic de o serie de privaţiuni, declanşază o dorinţă din ce în ce mai avidă de a afla rostul propriei existenţe. El sperase să revoluţioneze societate în sens pozitiv şi, iată-l, mort pentru societate.

<b>Sfantul inchisorilor</b><br> Adunate de monahul Moise Iorgovan - Manastirea Oasa

„Pentru ce am fost eu închis?…” Şi Valeriu căuta un răspuns care să transceadă superficialitatea unei explicaţii pur politice sau istorice. Întrebarea acesta era adresată lui Dumnezeu, ca Celui ce dă sens la toate. Cu privirea îndreptată spre peticul de cer care se zărea prin fereastra zăbrelită, ochii de un albastru înrourat întrebau rugător, ştiind că un răspuns ar putea echivala cu o Înviere.

Suferinţa nu venea nici din singurătate, nici din foame sau frig; acestea nu făceau decât să ascută spiritul în căutările sale febrile, imensa suferinţă venea tocmai din lipsa de sens a suferinţei, din sentimentul acut că adevărul trăit nu e deplin, nu e Adevăr.

„Pentru ce am fost eu închis?” echivala cu „De ce sufăr eu, Doamne, care e rostul chinului meu?” În fond, în acestă întrebare rezidă întreaga filosofie a vieţii, căci existenţa noastră efemeră ne apare de multe ori ca un şir de suferinţe al căror sens ne scapă şi tocmai de aceea suntem cu atât mai chinuiţi şi nefericiţi. „Viaţa nu are nici un sens fără Hristos. Că toate alergările noastre fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt!” (22 noi, 1943, Aiud) Fiinţă dotată din creaţie cu libertate, închis, omul se zbătea în căutarea unei libertăţi pierdute. Din zbuciumul acesta se năştea o rugăciune sfâşietoare, plină de durere şi umilinţă, în care sufletul, părăsit de orice mângâiere exterioară, Îl striga disperat pe Dumnezeu: „Câteva ore în şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. (…) La acestă dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor.”

Dar Cel ce a făcut să strălucească lumină în întuneric a deschis ochiul lăuntric al robului său şi şi-a văzut întreaga nimicnicie: „Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am văzut-o în mine.” Întemniţarea căpăta deci o nouă dimensiune. Proiectată în transcendent, raportată exclusiv la relaţia om – Dumnezeu, suferinţa căpăta sens purificator şi astfel devenea izvor de viaţă, fericire.

Valoarea soteriologică a suferinţei este unul dintre laitmotivele literaturii de detenţie. La Valeriu Gafencu suferinţa se raportează mai puţin la planul fizic; el nu e chinuit atât de tare de privaţiunile de tot felul, deşi din cauza lor va muri, la 11 ani de la arestare. Suferinţa lui e pe plan interior, o căutare febrilă care îl mistuie pe dinlăuntru.

Revelându-i-se sensul suferinţei sale, Valeriu descoperea sensul vieţii. Din acest moment el se angajază cu toate forţele în noua sa existenţă, el este un născut din nou, un înviat, un etern fericit şi un eliberat: „Îmi petrec timpul gândidu-mă mereu la Dumnezeu. (…) El e mereu prezent, luminându-mi calea.” Se simte ca trezit din mormânt şi dimensiunile pe care se desfăşoară întreaga lui existenţă sunt exclusiv cele spirituale. Inima şi-o simte inundată de iubire: „Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate ceresc!” – declaraţie de dragoste tulburătoare ce dezvăluie o intimitate caldă instalată între om şi Prietenul său iubit, Dumnezeu.

Acesta este momentul crucial din care planul existenţei lui Valeriu Gafencu se schimbă, el devenind cetăţean al cerului, pentru că singura realitate pe care o mai ia în considerare este cea spirituală. Totul va fi de aici înainte filtrat prin ochiul cel dinlăuntru. Acest metamorphosis îi conferă lui Gafencu valoarea de model. Toţi cei ce şi-au proiectat existenţa carcerală pe aceste coordonate ale trăirii spirituale la grad maxim au reiterat la scară proprie experienţa lui Valeriu Gafencu, care nu e altceva decât cea mai autentică experienţă creştină, de naştere a omului nou în Hristos pe care au trăit-o toţi sfinţii, însă în manieră proprie, dar liniile generale sunt universal valabile.

Conştientizarea propriei nimicnicii, a covârşitoarei păcătoşenii, în faţa slavei şi a infinitei iubiri a lui Dumnezeu a dus, pretutindeni şi oricând, la o intrare în comuniune cu Dumnezeu care, pentru individul uman, se traduce într-o stare de indescriptibilă fericire.

Valeriu Gafencu este normativ pentru transfigurarea suferinţei carcerale în unire cu Hristos. Odată ajuns în acest punct, deţinutul devine capabil de a converti realitatea exterioară a spaţiului concentraţional într-un loc al împlinirii spirituale: închisoarea devine mănăstire, celula – chilie, privaţiunile inerente unei astfel de vieţi – asceză, un don quijotism sublim şi conştient asumat: „De aici, de unde pot vedea clar orizonturile vieţii şi unde trăiesc o continuă purificare de suflet” (12 mai 1943, Aiud).

Scrisorile către familie ale lui Valeriu Gafencu, în mod deosebit cea din 29 ianuarie 1946, Aiud, dar şi toate la un loc, stau martori direcţi ai procesului de sfinţenie pe care deţinutul îl parcurge.

„Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare” (7 martie, 1946, Aiud). Prin asumarea suferinţei ca drum spre mântuire se realizează mutaţia axiologică: iubirea erotică devine împlinire, plenitudine agapică. Deschizându-se prin credinţă, înaintând prin nădejde, persoana umană se uneşte cu Dumnezeu prin iubire, în chip desăvârşit. Cele două existenţe personale, om, Dumnezeu se dăruiesc una alteia în iubire.

Preţuirea pe care Gafencu o dă curăţeniei ca virtute se vădeşte prin frecvenţa cu care mereu îndeamnă la păstrarea ei. Ambele aspecte, trupesc şi sufletesc, sunt menţionate, primul fiind condiţie sine qua non pentru obţinerea celui de-al doilea.

„Esenţialul este ca să trăiţi o viaţă curată!”(10 februarie 1945, Aiud)

„Trăiţi în curăţenie de inimă” (10 aprilie1945, Aiud)

„Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu (…), suflete curate de fecioare… (15 mai 1946, Aiud)

„Fecioria trupului tău să fie încununată cu fecioria sufletească.”(8 ianuarie 1948, Aiud)

Rugăciune, suferinţă, milă, curăţenie, nădejde, iubire – iată elemente ale unei alt fel de morfolegii a detenţiei, care aduce mai mult cu una a sfinţeniei.

Dincolo de punerea în sintaxă a acestor elemente, ceea ce ne oferă scrisorile lui Valeriu Gafencu este senzaţia vie a unui hieratism unic, specific trăirii mistice în închisoare, un fâlfâit de aripă de arhanghel printre ferestre zăbrelite, prezent nu doar la Gafencu, ci şi la alţi întemniţaţi care au valorizat acestă experienţă pe plan spiritual. Însă la el este mai pregnant, oarecum normativ şi incredibil de real ca la oricine altcineva. Poate şi pentru faptul că prin epistole el ne vorbeşte direct. În aceste scrisori îl simţi pe cel ce e lângă sau cu Adevărul şi vrea să te ducă şi pe tine acolo. E fericit, e din altă dimensiune; tot ce-l mai leagă de lumea asta e învelişul firav al unui trup ros de boală şi, mai ales, iubirea – punte de aici spre Acolo.

„La poarta inimii cânt florile dalbe…” Robul lui Hristos, Valeriu, stă la poarta sufletului nostru şi cântă florile dalbe ale sufletului său. Scrisorile sale nu au ca unici destinatari membrii familiei, ci ne au şi pe noi, cei de azi, înceţoşaţi în alergarea noastră gâfâită după fericire.

„…Fericirea nu există decât în Hristos” (29 ctombrie 1945), ne spune sfântul mărturisitor Valeriu, cel mort şi înviat în temniţă la 20 de ani, cel ce a dărâmat „idolii tinereţii” sale spre a-i clădi în inimă altar lui Hristos. Avem timp să-l ascultăm? Probabil că nu, suntem ocupaţi şi grăbiţi, şi-apoi vocea lui ne pare prea slabă. Ciudat, zăngănitul de lanţuri şi zăvoare îi sporeau rezonanţa în sufletele întemniţaţilor, însă în noi ea e slabă, abia şoptită, gata să se stingă sugrumată de indiferenţa noastră şi totuşi prezentă. Pâlpâind a fericire hristică, miresmând a iubire, robul lui Dumnezeu Valeriu cântă florile dalbe la poarta inimii noastre. Îl vom primi? Sau măcar îl vom asculta? El este prezent deplin, întreg, aureolat în har, mai viu ca oricând! Doar noi continuăm să fim mereu absenţi, să ne facem că nu-l vedem. Până când?…

Protos Atanasie Paleu,

Mănăstirea Sf. Cruce, Oradea




[1] Citatele din scrisori au fost date după: student Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, Ed Agaton, Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş, 2006.

5 Raspunsuri

  1. Razboi întru Cuvânt » Noutati 3 februarie 2009 Says:

    […] Blog Agnos: La poarta inimii cânt florile dalbe […]

  2. Război întru Cuvânt » “Valeriu Gafencu: O lumina!” Says:

    […] La poarta inimii cânt florile dalbe – Protos. Atanasie Paleu despre Valeriu Gafencu […]

  3. Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Câteva gânduri de ale lui Valeriu Gafencu Says:

    […] La poarta inimii cânt florile dalbe […]

  4. Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna Says:

    […] La poarta inimii cânt florile dalbe […]

  5. deea dia Says:

    mno bine

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>