Articol – La cartea Maestrului Dan Puric despre “Omul Frumos”

Motto: “Dan Puric n-a apărut întâmplător acum.

Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale”

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară – a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”

Citeste mai departe…

Am avut aici în sat o batrâna, Ruxanda, care era bolnava de ciroza si de acum îsi vomita ficatul. Eram în saptamâna brânzei, vinerea, mai erau doua zile si trebuia sa înceapa postul. Ca sa vezi cum cei aflati pe patul de moarte asculta de duhovnic, ca sa vezi cât e de mare taina aceasta a duhovniciei.

Ma cheama nora ei si-mi spune: “Parinte, soacra mea e slaba, te rog daca vrei sa vii s-o împartasesti ca se duce“. Eu mi-am luat Sfintele Taine la mine, epitrahilul si tot ce mi-a trebuit, ajung la ea acasa, intru în casa si vad asa, ca un schelet, cu o burta mare în fata. Zic:
– Ce faci, bunica?
– Bate moartea la usa. E gata.
– Nu-i gata, ai mâncat azi?
– Am mâncat.
– Nu te pot împartasi. Mâine e sâmbata, manânci carne, ca-i Lasata Secului, duminica bei tuica si vin, ca-i Lasata Secului, faci acolo o frigare mare de gaina cu smântâna si de luni începi sa postesti. Vineri vin sa te împartasesc. N-ai voie sa mori pâna vineri. Daca vine îngerul sau Dumnezeu si-ti spune ca trebuie sa te ia, îi spui asa, ca parintele Calistrat a spus sa traiesc pâna vineri.
– Parinte, mai prind eu vinerea?
– Taci din gura ca nu mori, fa ascultare!
Si-mi iau epitrahilul si vin acasa.

Vineri termin eu slujba la biserica, Liturghia înainte-sfintita, cum se face în acea saptamâna, si-mi aduc aminte în jur de ora unu: “Baba mea, saraca, trebuia de dimineata sa ma duc s-o împartasesc“. M-am luat cu Liturghia înainte-sfintita, cu slujbe mai lungi, cum sunt în prima saptamâna, cu cuvinte de folos, cu acatiste si s-a facut vreo unu si ceva. Si vine în ograda un ompe care îl stiam eu, cu Aro. Zic: “Avem o treaba urgenta. Hai, ca moare cineva si ramâne neîmpartasit, hai cu mine ca n-avem timp, discutam dupa aia“. Zis si facut. M-am suit în Aro si direct la ea, în celalalt capat de sat, ca-s vreo trei kilometri.

Când ajung la usa casei ei, nora îmi zice:
– Hai, parinte, ca are deja halucinatii.
– Ce halucinatii are? Ce face, ia s-aud.
– De azi dimineata tot spune asa: ‘Nu ma puteti lua, ca nu a ajuns înca parintele, aveti olea ca de rabdare, închideti poarta, deschideti fereastra, hai, stati pe laita si asteptati’. Întreb: ‘Mama, dar ce vezi?’. ‘Dar tu n-ai minte? Nu-i vezi cât sunt de frumosi? Uite cum asteapta saracii, sa ma ia, dar daca parintele întârzie?’ Vai, parinte, numai aiurea vorbeste.
– Ei, vorbeste aiurea! Aiurea esti tu care nu stii ce înseamna moartea, ea stie ce spune.
Intru în casa si zic:
– Ei, bunica, vezi ca n-ai murit?
– Vai, parinte, de azi de dimineata ma asteapta, saracii; iaca-s truditi si ei de atâta asteptare, le-am zis sa mai sada oleaca pe laita.
– Dar cine-s, bunica, cum îs, ce vezi? Ca eu nu vad nimic.
– Ei, uite cât sunt de frumosi! Ia ca, ma asteapta! Cât îs de bucurosi ca ai venit!
– Las’ sa fie bucurosi.

Îi fac dezlegarea, îi dau Sfintele Taine în gura si-mi zice:
– Parinte, ma ajuti sa ma întorc cu fata la pere te?
– Da, bunica, numaidecât te întind cu fata la perete.
Zice:
– Ce dorinta vrei mata sa-ti îndeplinesc eu înainte de a muri?
– Sa-mi îndeplinesti una singura: daca ai sa te întâlnesti cu mama mea, sa-i spui de la mine c-o rog sa se roage pentru mine.
Si zic:
– Mori sanatoasa.
– Iaca, acuma mor, ca nu mai au nici ei rabdare sa ma astepte.
Si se întoarce cu fata la perete si se întinde asa, cu zece centimetri mai lunga decât era, si ramâne nemiscata.

Si-i zic nora-si: “Pune mâna pe ea, vezi ce-i cu ea, e vie, e moarta?“ Eu eram deja la usa, îmi luasem epitrahilul. Spune: “Când ajungeti la manastire sa i se traga clopotul, ca a murit“.

(Danion Vasile – “Mângâiere si mustrare. Ne vorbeste Parintele Calistrat de la Bârnova”)