„Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu,
adunate şi adnotate de monahul Moise”,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, 336 pagini.

Recenzie de Stelian Gomboş

Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi - zice Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII - lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”…

Lucrarea aceasta, cu adevărat mărturisitoare şi folositoare, apărută cu binecuvântarea părintească, duhovnicească şi responsabilă a Înaltpreasfinţitului Andrei - Arhiepiscopul Alba Iuliei - care are „Aiudul aproape, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit”, a fost îngrijită şi redactată de către Părintele Moise Morgovan de la Mănăstirea Oaşa - Alba, care are o mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste, mărturisindu-l pe Hristos. Potrivit Cuvântului Înainte, intitulat „Ne lăudăm şi în suferinţe” - semnat de către acelaşi distins ierarh şi slujitor al Bisericii: „Această evlavie, secondată de râvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strânge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România”.

Citeste mai departe…

Preotul betivan

Traieste inca episcopul care a povestit aceasta intamplare. Este una adevarata si are un inteles profund intrucat se refera la rugaciunea celor vii pentru cei morti. Aceste rugaciuni sunt intotdeauna ascultate, dar mai mult, in timpul Sfintei Liturghii.
Episcopul pe care l-am amintit avea in eparhia lui un preot si anume preotul Ioan, evlavios si de toti iubit. Desigur, cateodata, la Sfintele Daruri, intarzia pentru ca avea multe nume de pomenit.
Avea insa o mare slabiciune, ii placea vinul. Cat era de bun in misiunea lui, atat de mult ii placea vinul.
Multi ii spuneau ca ar trebui sa renunte la acest viciu atat de nefolositor unui slujitor al lui Dumnezeu. intelegea chiar el, plangea, a incercat de cateva ori, dar la cateva zile incepea iar sa bea.
Intr-o zi, cand a cazut in slabiciunea lui si cum era mahmur a zis “binecuvantata” si a inceput Sfanta Liturghie. La un moment-dat s-a impiedicat in Sfantul Altar si i-au cazut din maini Sfintele Daruri.
A inghetat de frica. A cazut jos plangand si a inceput sa stranga cu limba trupul si sangele Domnului. A simtit cum vinovatia il sugruma pentru ca era mahmur.

S-a dus la episcop si a marturisit ingrozitorul pacat. Acela, a doua zi, dupa multa gandire a stat la birou si a luat stiloul. Trebuia sa porneasca actiunea de caterisire a preotului Ioan, insa…
In momentul cand mana episcopului era deasupra hartiei, a vazut deodata ca intr-un vis mii de oameni iesind din peretele camerei. Aveau ochii indurerati si treceau prin fata lui, strigand:
- Nu, preasfintite!, nu pedepsi pe parinte, nu-l caterisi, iarta-l!
Treceau prin fata lui multimi nenumarate, barbati, femei, copii, bogati sau saraci, o adevarata armata de suflete. Si toti strigau si-l rugau indelung.
- Nu, preasfintite, nu face asta, nu izgoni pe parintele nostru! El ne pomeneste si ne ajuta la fiecare Sfanta Liturghie, ii este mila de noi, e prietenul nostru. Nu-l caterisi. Nu, nu, nu… A tinut destul timp aceasta vedenie. Episcopul, uimit, urmarea aceasta mare de oameni cum statea si implora pentru preotul betiv. A inteles ca erau sufletele mortilor care-i pomenea preotul Ioan cand facea Sfanta Liturghie. Si aceasta pomenire ii alina mult, cum apa linisteste pe cel insetat. Uite “dovada”, a gandit “cum rugaciunile noastre alina sufletele mortilor”. Dupa aceea a trimis si a chemat pe preot.
- Ia spune-mi, preote Ioane, pomeneste multe nume la Sfintele Daruri, cand faci liturghie?
- Sute preasfintite! Nu le-am numarat.
- De ce faci asta si intarzii Sfanta Liturghie?, l-a certat episcopul.
- Imi pare rau pentru morti pentru ca nu au ajutor de la altcineva, ci doar din partea rugaciunilor Bisericii. De aceea rog pe Inaltul sa ii odihneasca. Am o carte si scriu in ea toate numele care mi se dau pentru pomenire. Aceasta datorie am primit-o de la tatal meu care era si el preot.
- Bine faci! a fost de acord episcopul. Sufletele au nevoie de asta, continua sa savarsesti aceasta datorie, insa fii atent sa nu te imbeti iar, de astazi nu vei mai pune in gura ta vin. Acesta e canonul pe care ti-l dau. Esti iertat.
Intr-adevar, parintele Ioan s-a eliberat in totalitate de patima bauturii. Numai ca sta la proscomidie inca mult timp pomenind numele adormitilor.

(”Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii”)