Părintele Ioan Sabău - patriarhul hunedorenilor - s-a mutat întru Împărăţia de Dor

Luni 16 februarie 2009, Părintele Ioan Sabău - patriarhul hunedorenilor, cum plastic îl numea cineva - s-a mutat întru Împărăţia de Dor. O viaţă în slujba lui Hristos, cât un munte de dăruire şi jertfă!

Acum câţiva ani, când îi călcam pragul, cu zâmbetul şi jovialitatea sa inconfundabile, Părintele îmi mărturisea, lăcrămând, că îi e dor de „ai lui”, de Dincolo, din Acasa de cristal. Tot atunci, cu sfială şi lumină în priviri, istorisea de clipele de groază şi bucurie trăite în lagărele comuniste, pentru încredinţările sale religioase.

Acum, Părintele Ioan s-a înveşnicit cu Cerul. Discret şi viguros, cum i-a fost şi viaţa, Părintele Ioan a biruit încă o dată moartea! Cu sărutare de dreaptă, cei rămaşi, care l-am cunoscut sau nu faţă către faţă, îi spunem, în ceas de despărţire, că nu ne-a fost în zadar învecinarea cu el…

Redăm, în cele ce urmează, parte din ceea ce, cândva, acasă la Sfinţia Sa, Părintele ne istorisise, spre luare aminte…

• Parintele Ioan Sabau, in al zecelea deceniu de viata

Vezi si:

• Preotul Ioan Sabău s-a ridicat la cer
• Cuvântul Părintelui Ioan Sabău la 14 septembrie 2008
• „Marturisitori pentru Hristos din temnitele comuniste” la Alba Iulia

Părăstas pentru Valeriu Gafencu la Sibiu

Mâine 18 februarie, la 57 de ani de la trecerea la Domnul, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, va avea loc săvârşirea părăstasului pentru mărturisitorul Valeriu Gafencu şi pentru ceilalţi mărturisitori din temniţele comuniste.

Dupa slujba părăstasului, care va avea loc la ora 19,  se va face o proiecţie a filmului “Viaţa mărturisitorului Valeriu Gafencu” într-una din sălile facultatii de teologie.

Pâinea care s-a facut piatră

In vremea Sfantului Ioan Gura de Aur (sec. IV) traia un bogat, care tinea, impreuna cu sotia lui, de erezia lui Macedonie. Odata, ascultand invatatura sfantului, s-a pocait si s-a intors la adevarul Sfintei Biserici. Sotia lui insa, in timp ce din gura marturisea credinta ei in ortodoxie, inima ei traia inca in erezie.
La o mare sarbatoare a Bisericii, cand se obisnuia sa se impartaseasca multi crestini, s-a intamplat urmatorul fapt: Sotia bogatului s-a dus pe ascuns la preotii ereticilor sa se impartaseasca. Dar nu s-a impartasit, ci luand in mainile ei painea, a dat-o pe ascuns slugii ei sa o pastreze, fara ca cineva sa-si fi dat seama ce a facut (la inceputurile crestinismului crestinii luau Sfintele Taine separat).
Cand mai tarziu se savarsea Sfanta Liturghie a ortodocsilor, femeia s-a dus cu barbatul ei la biserica sa se impartaseasca. Cand a venit randul ei, a luat Sfantul Trup din mana Sfantului Ioan Gura de Aur, insa nu s-a impartasit ci a luat pe ascuns painea ereticilor.
Insa imediat s-a cutremurat de o minune. Painea ereticilor s-a transformat in gura ei, in piatra! Femeia s-a infricosat. Cu o voce tare a povestit tuturor intamplarea si a crezut din tot sufletul in Biserica Ortodoxa. Sfantul Ioan a asezat acea piatra in chivot, ca sa aminteasca minunea.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii)

Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna*

Fragment din cartea: Parintele Voicescu, un duhovnic al cetatii, Editura Bizantina

Slujba înmormântării marchează durerea despărţirii. Pentru cei ce cred în Dumnezeu însă, moartea nu este un eşec, nu este punctul terminus. E pragul care desparte cele două tărâmuri, poarta prin care se intră în celălalt plan de existenţă.

Noi, creştinii, nu suntem ca cei fară de nădejde. Credem în lumea de dincolo, credem în înviere. Pentru că ştim că suntem şi altceva decât carne şi sânge. Şi că tocmai acest altceva - sufletul veşnic - ne defineşte ca oameni. De aceea, slujba înmormântării este, pentru noi şi pentru cei plecaţi, prilej de întărire a nădejdii în înviere.

Slujba pe care am săvârşit-o astăzi e mai puţin obişnuită. I-am prohodit, după patruzeci de ani, pe cei care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în penitenciarul Târgu Ocna şi au fost aruncaţi aci, în gropi comune, fară slujbă, fară cruci. Parcă văd lada de la poartă… De multe ori cu doi de-ai noştri în ea; şi chiar cu unul pe capac… Şi după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi aştepta pe alţii… Ne aştepta pe noi…[1]

Citeste mai departe…

Rugaciunea anaforei

In locurile Apamiei, in a doua eparhie a Siriei, exista un sat care se chema Gonagon.
Candva, la distanta de o mila de sat, cativa copii pasteau animalele lor. Pe cand se jucau, au hotarat impreuna sa savarseasca Sfanta Liturghie, asa cum vedeau la preot in biserica. Au ales deci un „preot” si alti doi „diaconi”. Dupa aceea s-au apropiat de o stanca unde ca pe un jertfelnic au asezat paini si un vas de lut cu vin.
„Preotul” s-a asezat in mijloc si cei doi „diaconi” de-a dreapta si de-a stanga lui. A inceput deci sa spuna rugaciunea anaforei, in timp ce „diaconii” faceau vant cu palariile lor in loc de ripide. Micul „preot” stia rugaciunea anaforei, pentru ca obisnuia la sfintele slujbe sa stea – ca toti copiii – in fata sfintei mese, si asa sa auda si sa invete rugaciunile.
Dupa ce s-au facut toate dupa randuiala bisericeasca, pe cand se pregateau sa taie painile, s-a intamplat ceva cutremurator. A cazut foc din cer si a facut scrum toate cate erau oferite si stanca. Nu a ramas nici cea mai mica urma!
Copiii, de frica, au cazut jos si au ramas acolo pe jumatate morti, fara sa poata sa articuleze un cuvant. Parintii s-au ingrijorat din cauza intarzierii lor. Cautand, i-au gasit in aceasta stare si i-au dus in sat. Intrebau insistent sa afle care este cauza starii lor, dar nu primeau raspuns.
Mai tarziu, dupa ce copiii si-au revenit au povestit toate cate au facut si au patit. Curand episcopul a aflat de aceasta minunata intamplare, care s-a dus cu toti preotii la locul minunii si a vazut semnele focului ceresc. Atunci, deci, a pus copiii intr-o manastire si pe locul focului a zidit biserica si in jurul acesteia o frumoasa manastire.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii)

Lectia sportului si a sportivului roman

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Nu mi-as fi dorit ca tocmai moartea unui sportiv sa-mi daruiasca gandurile acestea. As fi preferat o victorie uriasa, o biruinta. Dar atunci toate ifosele noastre de contemporani cu ei, cu campionii, ne-ar fi sters din sobrietatea marturiei. Moartea handbalistului Marian Cozma, ma obliga la aceste randuri.

Îi vedem asa cum ne îngaduie presa, prin prisma fotbalistului, mult mai prezent pe ecran decât ceilalti sportivi. Cu bani si angajati de cele mai multe ori în dispute care depasesc terenul. Dar imaginea aceasta este, cel putin în ce priveste handbalistii ori multe alte sporturi, extrem de falsa. Nimeni nu sta sa contabilizeze sutele de maratoane pe care le parcurge un sportiv de performanta pâna sa poarte acest nume. Câta renuntare, câte clipe derutante, câta durere fizica si psihica. Nimeni nu  poate contabiliza nici lacrimile nici sudoarea unei astfel de munci. Iar de aplauze, ce sa zicem, fereasca Dumnezeu sa nimeresti între palmele celor ce te aplauda. Rar de tot viata lor persista dincolo de arenele unde au fost gata sa moara. Copiii si-i vad printre cantonamente, iubirile vietii lor trec grabnic în amintire. Oricât vi s-ar parea de poetic cred ca nu la întâmplare Sf. Apostol Pavel foloseste zdroaba atletului si încordarea sa sportiva pentru cupa ce-l asteapta pentru a defini concentrarea dinamica a crestinilor pentru mântuire. Pentru ca el vede în atlet icoana omului dedicat, nu doar lui ci si spectatorului, care din efortul sau primeste poate energia umana exemplara de a merge mai departe.

Citeste mai departe…

Întoarcerea fiului Risipitor
(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Trebuie sa recunosc ca scriu aceste randuri, comentariu la Evanghelia din Duminica a 34-a dupa Rusalii, numita si a Fiului Risipitor, purtandu-l in minte si suflet pe tatal lui Marian Cozma, poate cea mai impresionanta icoana paterna de dupa 1989.

Strabatand Romania cu baiatul sau ucis pe brate, inlacrimat, dar extrem de demn - cum de foarte multa vreme nu am vazut chip -, tatal acesta pamantesc m-a dus cu gandul la durerea Tatalui Ceresc la momentul Crucii de pe Golgota. Si daca atat de impresionanta este durerea unui tata la moartea talhareasca a fiului sau pamantesc, cum ar trebui sa inregistreze sufletul nostru lacrima Tatalui la rastignirea Fiului Sau Ceresc intre talhari!

Textul evanghelic, Luca 15.11-32, este cunoscut. Un tata avand doi fii este somat de unul dintre ei, mezinul, sa-i dea jumatate din avere. Pleaca. Imprastie averea tatalui sau. Saracit de vicii, imprastiat in prietenii dubioase si hoate de suflet, tanarul ne apare ca pierdut. Dupa gandirea omeneasca ar fi fost categorisit drept nemernic si pierdut, vrednic de moarte. Dintr-un astfel de om agonic Dumnezeu face model de intoarcere. Ajuns intre porci, care apartineau unui locuitor al tarii celei indepartate (unii exegeti patristici vad aici pe diavol), copilul cu aere de tanar autonom nu mai reuseste sa tina decat un obicei al casei paterne: postul. Caci omul nu mananca din carnea de porc, pe care o are la indemana, ci, fidel unei ultime ramasite de constiinta de acasa, prefera roscovele. Din foame se naste gandul la casa, la belsugul pe care-l parasise. La tatal, care are intuitia ca-l asteapta. Si revine, acolo unde tatal il astepta. Si tatal, caruia i se risipise fiul, nu se risipeste in cuvintele vreunei certe ieftine. Intoarcerea fiului i se pare rasplata cea mai de pret pentru asteptarea sa. Merita oare, dinaintea bucuriei tatalui, sa mai amintim de reactia ofuscata a fratelui mai mare, cumintelul de serviciu?

Citeste mai departe…

Articol - La cartea Maestrului Dan Puric despre “Omul Frumos”

Motto: “Dan Puric n-a apărut întâmplător acum.

Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale”

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român - la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”

Citeste mai departe…

Am avut aici în sat o batrâna, Ruxanda, care era bolnava de ciroza si de acum îsi vomita ficatul. Eram în saptamâna brânzei, vinerea, mai erau doua zile si trebuia sa înceapa postul. Ca sa vezi cum cei aflati pe patul de moarte asculta de duhovnic, ca sa vezi cât e de mare taina aceasta a duhovniciei.

Ma cheama nora ei si-mi spune: “Parinte, soacra mea e slaba, te rog daca vrei sa vii s-o împartasesti ca se duce“. Eu mi-am luat Sfintele Taine la mine, epitrahilul si tot ce mi-a trebuit, ajung la ea acasa, intru în casa si vad asa, ca un schelet, cu o burta mare în fata. Zic:
- Ce faci, bunica?
- Bate moartea la usa. E gata.
- Nu-i gata, ai mâncat azi?
- Am mâncat.
- Nu te pot împartasi. Mâine e sâmbata, manânci carne, ca-i Lasata Secului, duminica bei tuica si vin, ca-i Lasata Secului, faci acolo o frigare mare de gaina cu smântâna si de luni începi sa postesti. Vineri vin sa te împartasesc. N-ai voie sa mori pâna vineri. Daca vine îngerul sau Dumnezeu si-ti spune ca trebuie sa te ia, îi spui asa, ca parintele Calistrat a spus sa traiesc pâna vineri.
- Parinte, mai prind eu vinerea?
- Taci din gura ca nu mori, fa ascultare!
Si-mi iau epitrahilul si vin acasa.

Vineri termin eu slujba la biserica, Liturghia înainte-sfintita, cum se face în acea saptamâna, si-mi aduc aminte în jur de ora unu: “Baba mea, saraca, trebuia de dimineata sa ma duc s-o împartasesc“. M-am luat cu Liturghia înainte-sfintita, cu slujbe mai lungi, cum sunt în prima saptamâna, cu cuvinte de folos, cu acatiste si s-a facut vreo unu si ceva. Si vine în ograda un ompe care îl stiam eu, cu Aro. Zic: “Avem o treaba urgenta. Hai, ca moare cineva si ramâne neîmpartasit, hai cu mine ca n-avem timp, discutam dupa aia“. Zis si facut. M-am suit în Aro si direct la ea, în celalalt capat de sat, ca-s vreo trei kilometri.

Când ajung la usa casei ei, nora îmi zice:
- Hai, parinte, ca are deja halucinatii.
- Ce halucinatii are? Ce face, ia s-aud.
- De azi dimineata tot spune asa: ‘Nu ma puteti lua, ca nu a ajuns înca parintele, aveti olea ca de rabdare, închideti poarta, deschideti fereastra, hai, stati pe laita si asteptati’. Întreb: ‘Mama, dar ce vezi?’. ‘Dar tu n-ai minte? Nu-i vezi cât sunt de frumosi? Uite cum asteapta saracii, sa ma ia, dar daca parintele întârzie?’ Vai, parinte, numai aiurea vorbeste.
- Ei, vorbeste aiurea! Aiurea esti tu care nu stii ce înseamna moartea, ea stie ce spune.
Intru în casa si zic:
- Ei, bunica, vezi ca n-ai murit?
- Vai, parinte, de azi de dimineata ma asteapta, saracii; iaca-s truditi si ei de atâta asteptare, le-am zis sa mai sada oleaca pe laita.
- Dar cine-s, bunica, cum îs, ce vezi? Ca eu nu vad nimic.
- Ei, uite cât sunt de frumosi! Ia ca, ma asteapta! Cât îs de bucurosi ca ai venit!
- Las’ sa fie bucurosi.

Îi fac dezlegarea, îi dau Sfintele Taine în gura si-mi zice:
- Parinte, ma ajuti sa ma întorc cu fata la pere te?
- Da, bunica, numaidecât te întind cu fata la perete.
Zice:
- Ce dorinta vrei mata sa-ti îndeplinesc eu înainte de a muri?
- Sa-mi îndeplinesti una singura: daca ai sa te întâlnesti cu mama mea, sa-i spui de la mine c-o rog sa se roage pentru mine.
Si zic:
- Mori sanatoasa.
- Iaca, acuma mor, ca nu mai au nici ei rabdare sa ma astepte.
Si se întoarce cu fata la perete si se întinde asa, cu zece centimetri mai lunga decât era, si ramâne nemiscata.

Si-i zic nora-si: “Pune mâna pe ea, vezi ce-i cu ea, e vie, e moarta?“ Eu eram deja la usa, îmi luasem epitrahilul. Spune: “Când ajungeti la manastire sa i se traga clopotul, ca a murit“.

(Danion Vasile - “Mângâiere si mustrare. Ne vorbeste Parintele Calistrat de la Bârnova”)

Omul frumos - Dan Puric - ajuns la împlinirea unui jumătate de veac de vieţuire pământească

Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, omagiale şi aniversare, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, vom susţine că actorul şi regizorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total - Maestrul Dan Puric, o deţine şi o transmite tuturor ca pe o revelaţie încercată şi alimentată de el însuşi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer şi (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate şi veşnicie. Este adevărat că frumuseţea trebuie mai întâi simţită, şi abia după aceea să încerci să o explicit, dacă îţi este cu putinţă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăţie de gesturi şi mişcare a corpului omenesc, prin care să te poţi exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice înţelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieşte în el, şi a făcut din acest dans un mod de viaţă.

Citeste mai departe…