Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu?

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Duminica aceasta, numita a II-a din Post, a Sfantului Grigorie Palama, aduce cu sine o minune. In Capernaum, orasul activitatii si casei lui Petru, locul unei sinagogi vestite, Hristos vindeca un paralitic. De ce pe acesta din sutele de paralitici ai vremii? Evanghelia zilei ne arata (Marcu. 2.1-12) cum atitudinea ferma a prietenilor sai determina fermitatea atitudinii Mantuitorului.

Putem banui ca si atunci, ca si acum, in jurul lui Hristos se stransesera o serie de gura casca, entuziasmati de cuvintele pline de har ale Domnului nostru Iisus Hristos, fara sa vrea neaparat sa si schimbe ceva in viata lor. Cum putem banui si ca, in multe randuri, vor fi fost gata sa aplaude la cuvintele lui care loveau in cei lipsiti de lucrarea Duhului sfant, fie ei carturari, ori farisei, ori guvernanti ori pur si simplu oameni ai guvernarii romane, nu putini, de vreme ce localitatea avea punct de vama pe faleza portului, oamenii puterii fiind interesati sa nu le scape nici un techin din efortul bravilor pescari. Presati de starea de plans a prietenului lor, barbatii despre care ne evorbeste textul evanghelic, refuza sa se entuziasmeze si aleg sa-L entuziasmeze pe Hristos. Isi iau paraliticul pe sus, il trec prin multime si, cand nu mai pot avansa, sparg acoperisul casei. Chiar daca ne gandim ca nu este vorba despre un acoperis ca al nostru de acum, totusi gestul de curaj al prietenilor paraliticului entuziasmeaza. Caci dovedeste ca atunci cand vrei sa sprijini pe cel ranit si bolnav nu te poti opri la aparentele cuminteniei. Dovedind ca Hristos, ca si Imparatia, se ia cu asalt.

Cu alte cuvinte ei trec din entuziasmul de ascultatori ai cuvantului in ipostaza de implinitori ai lui. Iar Domnul iubeste implinitorii Evangheliei. Si de dragul lor lucreaza minunea. Dar o lucreaza cum stie El mai bine: din interior spre exterior. Caci nu spune spectacular: fiule, salta din paralizie, ca sa aiba ce aplauda multimile si asa entuziaste. Ci spune: „Fiule, iertate iti sunt pacatele tale“ (Marcu 2.5). Observati ca e ceva mai mult decat o vindecare? Intimitatea acelui „fiule“ este nascuta din unitatea lui Hristos cu omenitatea cazuta in paralizia pacatului, iar aristocratia dumnezeiasca a lui „iertate iti sunt pacatele tale“ arata unitatea Mantuitorului cu Tata si Duhul Sfant, izvorul deplin al iertarii.
Reactia carturarilor este corecta, bazata pe Lege: „Cine poate ierta pacatele, fara numai unul Dumnezeu?“ (Marcu 2.7). Este oftatul plin de stiinta al unei lumi convinsa ca detine tot adevarul. Este reactia plina de ofuscabilitate a unui grup care, vazand entuziasmul poporului si impactul cuvantului lui Hristos la nivelul poporului, se iritase deja, caci pierdea din propria autoritate. Si, ca lucururile sa fie clare, cat mai clare, judeca si condamna: „Acesta huleste!“.

Ce nu vedeau carturarii vremii, ca si unii dintre cei care-si spun crestini ori umanisti de astazi? Ca in fata lor era chiar Cel Ce Este Dumnezeu, de aceea-si permitea sa ierte! Numai Unul Dumnezeu, au zis, si n-au remarcat ca El era Acela Care ierta. Mantuitorul, ca sa limpezeasca situatia, trece de la vindecarea dinlauntru la aceea din afara, acceptand sa faca pe plac entuziastei multimi de ascultatori. Intrebarea Sa „Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia patul tau si umbla?“ (Marcu 2.9) este, cum am numi-o astazi, mai mult retorica. Hristos „da in mintea oamenilor“, si le provoaca o intelegere noua asupra vindecarii. Scoala pe paralitic dar numai dupa ce lamureste ca intre cuvant si fapta trebuie sa fie o concordanta de putere dumnezeiasca, ca nodul iertarii ca si al vindecarii este Hristos Dumnezeu.

Teribila provocare, pana astazi. Carturarii de astazi, adeptii psihologiei, psihoterapiei, psihoterapiilor complementare si hipnozelor oculte nu inteleg ce cauta omul la biserica, in comuniune cu Dumnezeul Cel Viu. Iata ce cauta: iertarea! Datul dumnezeiesc fara de care nici o vindecare nu este facuta pana la capat. Unii dintre crestinii moderni, care-si spun lesne ca sunt mantuiti, arunca grabnic ideea: „Dar de ce sa mergi la popa sa te spovedesti, caci scris este: Cine poate sa ierte pacatele decat numai unul Dumnezeu?“. Si drept spun. Ca Ortodoxia nu invata ca preotul iarta pacatele ci il arata pe preot ca pe unul dintre cei patru prieteni care sparg acoperisul constiintei, pentru ca pe funiile prieteniei, rugaciunii, iubirii camaraderesti si ale smeritei faptuiri crestine sa poarte pe prietenul lor, paralizatul de pacate, dinaintea lui Dumnezeu Mantuitorul. Si, asta trebuie retinut neaparat, stie cum sa o faca pentru ca, primind prin Apostoli harul acestei pedagogii din Duhul Sfant, se pun ei insusi pe targa, atunci cand sunt afectati de pacate, pentru ca altul, uns sa poarte aceleasi „interventii“ ca el, sa il poarte dinaintea Mantuitorului. Spovedania este o astfel de impletitura de funii purtate de prieteni pentru a fi dezlegat din legatura pacatelor. Cine te duce, paralizat fiind de pacate, la alt vindecator decat Hristos, nu este prietenul tau.

Face-ti-va prieteni dar, care sa va poarte la Hristos. Si veti intelege deplin ridicarea din moartea pacatelor.