Cine voieste sa vina dupa Mine…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos nu trage de nimeni sa-l care in Imparatia Sa cea Cereasca. Atent si grijuliu cu drepturile omului modern, Dumnezeu, Cel acuzat de incalcarea drepturilor omului universal si din toate timpurile de toti natangii erijati in instante socio-etice, evita sa fie presant in ce priveste acceptarea Sa drept Domn si Dumnezeu. Nu ameninta, nu manifesta in strada, nu emite sloganuri evanghelice. El Este Dumnezeu si aceasta realitate ar trebui sa fie de ajuns sufletelor noastre ca sa-si afle linistea in El. Si Postul Mare despre aceste lucruri ne vorbeste, la aceste alegeri de ruta duhovniceasca ne provoaca.

Duminica aceasta, numita a Crucii, poarta cu sine aceasta dimensiune. Evanghelia zilei (Marcu VIII, 34-38 si IX, 1) evoca tocmai propunerea de libertate pe care Hristos o face firii umane. O libertate asumata prin Cruce, lentila prin care trebuie sa privim libertatile noastre, ale omeniei din noi. Nu exista fortari. „De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie“ (Mc.VIII, 34) devine astfel cheia provocarilor în numele Evangheliei Împaratiei, a provocarilor schimbarilor celor în Hristos Dumnezeu. Lasând la alegere si acceptare proprie provocarile vietii, Hristos ne spune de fapt ca pentru a putea trece cumpenele vietii ne este Cel mai de pret aliat, cea mai aleasa calauza, cea mai deplina calauzire.

Ce însemna atunci a voi, accepta si purta Crucea, pentru fiecare dintre noi în parte? De ce nu este suficient sa avem o cruce? De ce mai si trebuie sa o purtam? Simplu. Pentru ca exercitiul pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemâna pentru a merge în Împaratia Lui obliga la o acceptare dinamica a vietii, la o asumare a ei cu toate ale sale, la o asumare responsabila a proiectului de viata vesnica propus de Hristos. Duminica trecuta ne-am lamurit ca Domnului Hristos nu-i este suficient sa fie acceptat de catre niste „guri cascate“, entuziastii de conjunctura dinaintea minunilor, criticii oportunisti ai momentului ori carturarii critici ai literei golite de duh. Mântuitorul asteapta gesturile fraternale, de împreuna lucratori cu El ai mântuirii noastre, de oameni carora le pasa de mâna întinsa de Dumnezeu. Nepasatorilor la Darul Sau, Mântuitorul nu le forteaza dragostea faptuitoare de mântuire. De ce-ar face-o? întreaba omul modern. Pentru ca el traieste hranindu-si cu indiferenta toata viata sa cotidiana, crede ca si Hristos asemenea lui este. Or, si Evanghelia de astazi ne întareste în aceasta. Hristos nu Se ofera ca fiind inevitabilul vietii, ci ca Dar, ca Cel care te cheama pentru a-L urma constient, realist si pertinent.

Ce facem asadar cu purtarea crucii? De câte ori nu am auzit despre câte unul ca „are cruce grea“ sau „poarta crucea celorlalti“? Ce n-am înteles de cele mai multe ori este faptul ca asa cum crucea uneste un brat vertical cu altul orizontal, tot astfel si viata omului este un nod ceresc între pamântescul din el si cerescul catrte care tinde. De unde si adevarul ca omul este împletitura între lut si ceresc. Doar atât ca echilibrul crucii nu este dat de omenesc, ci de Hristos, Cel care a modificat fundamental continutul crucii din unealta de ucidere în cheie a Învierii. Cred ca aici se si sminteste sectarul ori ateul în ce priveste crucea. Nu o vede vie, plina de razele Învierii care izvorasc din ea, ci ca pe un obiect de tortura, ruginit în atlasul de istorie al lumii. Ortodoxia vede Crucea Domnului Hristos cuprinsa de zorii cei dintâi ai Zilei de Înviere. De aceea au pus Parintii Bisericii la jumatatea postirii si rodirii Postului crucea, întru pomenire. Drept minunata arma de sprijinire a efortului, drept pregustare a premiului celui mare: Învierea.

Cine nu traieste Ortodoxia se sminteste întru Cruce. Ea pare nebunie, obiect de tortura si rânjet dracesc si hohot de iad o însoteste. Pentru cine gusta din ajutorul ei si bogatia ei duhovniceasca, dulceata sa e de neînlocuit. De multe ori constatam cum lumea s-a facut urâtoare a crucii. Pentru ca ea se opune modelului managerial al vremii pe care o traim: starea de lehamite, de suficienta. În Crucea lui Hristos nu este asa. El propune lumii cazute efortul rastignirii de dragul Învierii. El opune crucea oricarui însemn demagogic si intelectualist, oricarui demers automultumit. Pentru ca ce stie Hristos - si ne-o spune de fiece data -, tine fundamental de Cruce. El stie ca la El, Dumnezeul cel viu, nu putem intra decât în stare de jertfa.