Duhul cel mut si vorbaria fara Dumnezeu

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Duminica a IV-a din Postul Mare te aduce dinaintea a trei evenimente de lectura duhovniceasca. Pe de o parte este numita Duminica Sfantului Ioan Scararul, cel ramas in istoria monahismului si al istoriei duhovnicesti a Bisericii drept autorul unui celebru tratat de spiritualitate, numit pe scurt Scara, o veritabila icoana morala a sfintelor nevointe, a roadelor pe care virtutile dar si ispitele le produc in sufletul nevoitorului catre Cer.

Asezata imediat dupa Duminica Sfintei Cruci, Scara Sfantului Ioan te obliga sa intelegi ca orice parcurs duhovnicesc este tensionat, te tine legat de impreuna lucrarea cu harul lui Dumnezeu, ca de pacatuit pacatuim singuri, dar de urcat la Cer n-o facem decat impreuna cu Dumnezeu. Iti da de inteles ca orice etapa de viata duhovniceasca parcursa nu trebuie urmata de destindere. A te pocai nu tine de toanele unei distractii minore. A posti nu e o chestiune de dieta ci de tonus duhovnicesc, tonus care, pentru a fi mantuitor, trebuie sa fie mereu situat la cote inalte. Iar icoana Scarii, mai ales in constructia estetica de la manastirea Sucevita, atentioneaza cu privire la faptul ca nu esti mantuit pana cand n-ai consumat prin vietuire si ultimul fuscei al scarii, ca riscul de a cadea de foarte sus este uluitor de mare si ca frica de Dumnezeu preschimbata in intelepciune este singurul aliment spiritual care pazeste cresterea in smerenie.

O alta fateta a praznuirii este data de citirea a doua texte din Evanghelie. Unul este acela al Fericirilor (Matei 4.25 si 5.1-12). Biserica ne pune la dispozitie lectura lor pentru a intelege ca nu ne cheama la un exercitiu fara acoperire, ca premiul la care suntem chemati este pe masura efortului si se cheama Fericire, nu ca acele fericiri superficiale din reclamele TV ori din spoturile electorale ale lumii acesteia. Evanghelia nu construieste icoana Imparatiei din sloganuri, nu umple cultura crestina cu bannere de incurajare. Ea creste pe atletul cel duhovnicesc din interior spre exterior, propune luciditatea oricarei extazieri, lumina oricarui crepuscul promitator. De aceea, trecand de jumatatea timpului Postului celui Mare, Parintii Bisericii au gasit cu cale sa ne incurajeze cu aceste cuvinte ale Domnului, nemincinosul nostru partener de calatorie, camaradul de Cale, Calea Insasi. Evanghelia nu face publicitate Imparatiei ci o descopera, o indica, o propune omului de dragul indumnezeirii lui.

Cea de-a treia fateta a pomenirii din Duminica aceasta tine de Evanghelia unui tata care aduce pe fiul sau dinaintea Fiului Tatalui Ceresc, cerand sa mantuie pe fiul sau de un duh mut care-l bantuie. Textul (Marcu 9.17-32) este larg si bogat in sensuri. Pe de o parte tatal, smerit, cucernic si cucerit de Hristos. Ce admira Domnul la el? Probabil smerenia. La cat de ingamfati erau barbatii evrei ai vremii, si nici noi nu ne simtim prea bine, era greu sa te prezinti dinaintea societatii cu un copil indracit. Rateul social pe care-l reprezenta un astfel de fiu nu era usor de purtat. Cu ascunderea lui de ochii lumii erau indatorate mamele, iar uneori bunicile. Barbatul din istorisirea evanghelica trece de dragul feciorului sau dincolo de orice bariera sociala, de orice moft social. Astazi tatii se rotunjesc cu toate nebuniile copiilor lor, ba unii cu cat sunt mai indraciti fii cu atat ii cred mai fericiti. Cati dintre tati nu sunt mandrii de averile facute de fii lor, de betiile trase de ei sau de concubinajele in care-si consuma barbatia. In Lege si in har nu este asa. Cuprins de durerea indracirii fiului sau omul striga la Fiul Tatalui Ceresc, cere mantuirea lui. Nu cu vorbe multe. Ba, indraznesc a spune ca o face intr-un mod cu totul lipsit de scrupule diplomatice. Cere vindecare, pur si simplu, cu siguranta celui care stie cui o cere. Teribil ramane insa raspunsul sau la interogarea pe care i-o adreseaza Domnul. „De poti crede, toate sunt cu putinta celui care crede“ (Marcu 9.23), raspunzandu-i astfel tonului ultimativ prin care tatal ii spusese: „De poti ceva, ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi“ (Marcu 9.22). Tatal facut una cu fiul sau, atins de drama aceluia afla cuvintele prin care dracul cel mut sa fie exorcizat. Raspunde Mantuitorului, strigand, cu lacrimi: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!“ (Marcu 9.24).

Cum nu s-ar milostivi Dumnezeu de un astfel de tata, inteligent si smerit deopotriva, insistent si timid, puternic si fragil ca un zambet de copil? Pentru ca acesta constructie paradoxala, de slabiciune si putere prin credinta, o cauta Hristos in fiecare din noi, necredinciosii a caror credinta este Dumnezeu Insusi. Omul acela pricepe ca lipsa din el poate fi vindecata prin prezenta Mantuitorului in demersul sau, in drama sa. Fiul Tatalui Ceresc, trimis sa faca ale Tatalui, confera tatalui aceluia incununarea vindecarii fiului sau. Dracul cel mut iese din prunc, fuge, alerga pe toate coridoarele istoriei, cotrobaie prin toate cotloanele sa-si afle odihna, caci Hristos nu-l sufera nici azi, si niciodata. E dracul care face ca noi, copiii Tatalui ceresc sa nu-L mai chemam in ajutor la vremuri de restriste, care ne face sa bolborosim la toate binefacerile Lui, sa anulam cu indiferenta toate vorbele de duh pe care ni Le-a daruit. E duhul care ne locuieste in injuraturi si minciuni, in sloganurile desantate si absurde, in cuvintele pline de aiurism intelectual in care ne disimulam prostia. E dracul care ne face sa tacem de frica sociala cand trebuie sa dam marturie impotriva minciunii si demagogiei din lume, e dracul care ne face sa vorbim in pacate si sa ne rusinam sa le marturisim, amutind dinaintea spovedaniei.

Duminica de pus pe ganduri, si aceasta ne tine legati de caierul bucuriei postirii. Fara post si rugaciune sporita nu urcam pe Scara Raiului, nu aflam Fericirea si nici nu-l facem pe diavolul muteniei sufletesti sa ne desclesteze de pe falsele rostiri. Credem dar Doamne, ajuta necredintei noastre! Niciodata nu credem destul, ajuta-ne Tu sa fim credinta.

Vezi si:

• Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele…
• Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul