Jegul trupesc - Parintele Nicolae STEINHARDT

Fragment din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mănăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema {ah! la crasse⁴⁴) fără s-o rezolve; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificaţie în plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „In casa Tatălui meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Mântuirea, prin urmare, se poate dobândi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata facându-se numai după rezultat: opera frumoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mântuie cocoţat în sicomor, altul la fântână, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atât mai bine.

Pe cine însă nu-1 lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sâcâie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-l frământe gândul că sunt obligatorii; să nu cârtească, să se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pământescului şi ataraxia sufletească; s-ar putea totuşi ca murdăria să nu fie decât lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privăţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.)

Bune sunt jegul şi murdăria pentru cine le poate înfrânge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

In fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă… şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă.”

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentru Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentru Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cât priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privăţi situaţia e mai complicată: a nu le curăţi înseamnă a împieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filosofiei moderne, tezele Mântuitorului şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea ci libertatea, cred că jegul trupesc rămâne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie.