În 1990 am fost la mormântul Parintelui cu fiul nostru, Vasile, care nu vorbea bine. O minune s-a întâmplat cu el. De fata era si maica Andreea, care avea grija de mormânt. Dupa ce ne-am închinat baiatul s-a întors din nou, de la jumatatea poienii, cu mâinile ridicate în sus, spre cer, si a spus primele cuvinte: „Mama, pupa Lica cucea”. Am încremenit cu totii. Fugea spre mormânt de nu ne puteam tine de el. Ajungând la crucea Parintelui, a strâns-o în brate cât a putut si a sarutat-o. De atunci a început sa vorbeasca bine.

Nu entuziasmul si nici vreun act de vointa ne poarta mereu pasii spre Prislop. E chemarea Parintelui Arsenie – o continua rugaciune pe care o face pentru noi înaintea lui Dumnezeu, ca sa nu ne piarda pe noi, pe toti. Nu spunea niciodata ca face ceva pentru noi, ci Dumnezeu -Lui sa-I multumim. Nici nu dadea oamenilor canoane, nici macar de rugaciune, ci doar îi sfatuia cum sa-si schimbe viata, sa-si vada pacatele. Se ruga Parintele pentru ei, pentru noi si rugaciunea se împlinea.

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005