Parintele Arsenie si maica Zamfira au trimis o echipa de mesteri din Prahova, prin anii 1984-1985, sa lucreze la renovarea Manastirii Prislop. În fruntea echipei era un maistru foarte bun, pe nume Vâlcea, din Comarnic. Acest maistru, mergând odata acasa, vede pe sotia sa bolnava si o duce la spitalul din Ploiesti. Acolo i s­-au facut toate analizele si i s-a spus ca are cancer. A dus-o si la Bucuresti, la spitalul Fundeni, unde sunt specialisti si aparatura cea mai buna din tara. Dupa ce i-au facut toate analizele i-au spus sa o duca acasa ca nu se mai poate vindeca si ca va muri cât de curând. Asa a si facut.

Apoi, maistrul s-a întors la lucru, la Prislop. Era foarte suparat. Parintele l-a observat si l-a întrebat: „Ce ai, mai, de ce esti suparat ?”. El a spus ca necazuri trecatoare. Mai trec doua zile si iar îl întreaba Parintele: „Spune, mai, ce ai de esti suparat?”. Atunci i­-a spus ca a fost cu sotia la spitalele din Ploiesti si Bucuresti si ca toti medicii i-au spus ca are cancer si ca nu mai are mult de trait. Parintele i-a luat mâna dreapta si cu mâinile sale i-a sucit-o si pe-o parte si pe alta si la urma i-a spus: „Mai, sotia ta nu are nimic, nu moare. Tu trebuie sa stii ca noi avem mult de lucru aici. Vezi-ti de treaba si nu mai fi suparat”. Dupa câteva zile, se duce acasa si vede ca sotia sa nu mai este bolnava.

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005