Priveghere la Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Şi după aşa cuvinte duhovniceşti, cum ne-au învăţat cântările liturgice, nu se cădea să lăsăm fără „cozonac” slujba de astăzi. Şi m-am gândit că azi dimineaţă v-am spus în timpul Sfintei Liturghii că există o carte în care sunt strânse toate mărturiile despre martiri, care se cheamă „Actele martirice”. Iată cartea tradusă în limba română de un mare profesor de teologie de la Bucureşti, Ion Rămureanu. Aş vrea însă să vă spun altceva: ce a determinat Biserica să-i aşeze pe sfinţi, pe aceşti mărturisitori, atât de sus. Şi fie că ei se cheamă Gheorghe – al cărui Acatist l-am citit în seara aceasta ca un fel de ultim rămas bun pentru sărbătoarea care a fost săvârşită -, fie Ilie Iorest sau Sava Brancovici, fie că-i cheamă Ion sau Vasile, sau cum îi va fi chemat pe cei care L-au mărturisit pe Hristos în puşcăriile comuniste, cu preţul vieţii lor şi cu preţul sângelui lor, toţi aceştia au înţeles cuvântul Mântuitorului, Care ne spune, auziţi: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează nu este vrednic de Mine”. Iată aşadar că pornind de la acest: „…nu este vrednic de Mine…” şi voind să se facă vrednici de Hristos, mucenicii lui Hristos au ales crucea, să meargă cu ea până la capăt.

Să vedeţi ce conştiinţă înaltă aveau! Vă citesc dintr-una dintre epistolele către Romani ale Sfântului Ignatie Teologul, unul dintre martirii dintru început ai Bisericii. Ascultaţi ce le spune el romanilor, încercând să-i oblige să nu-l salveze din mâna celor care-l ucideau.

Citeste mai departe…

Priveghere la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Mă gândeam în timp ce cântaţi la strană „Hristos a înviat!” că în slava şi cinstea Sfântului Gheorghe trebuie să cântăm măcar o dată în greceşte ca să ne aducem aminte că, dincolo de numele lui pământean, vine cu un nume ceresc.

Întotdeauna, copil fiind, Sfântul Gheorghe mi se părea un personaj de basm şi pentru aceea că – ţineţi minte icoana lui, cea răspândită de altfel – stă călare pe un cal alb rotat, are suliţă la coapsă şi, câteodată, ori cu tânăra pe care a izbăvit-o, ori fără ea – dar mai frumos era când aceasta îl însoţea – împunge un balaur cu flăcări ieşindu-i din gură, în miezul capului. Şi de fiecare dată când priveam icoana eram convins că trebuie să fi fost musai foarte puternic omul acesta de vreme ce poate să dărâme un balaur. Se ştie că mai toţi părinţii au tendinţa să spună copiilor basme. Şi-n basme mai toţi copiii ţin cu prinţul şi cu prinţesa, cu cei buni, de parte bună. Şi-ntotdeauna prinţul şi prinţesa – partea bună – înving răul sau, dacă nu-l înving, măcar îl trăsnesc bine de pământ. Şi mi-am dat seama că de fapt cel mai frumos basm care ar putea să li se spună copiilor, cu prinţi şi prinţese, este Evanghelia, pentru că aşa se cheamă fiii Împăratului ceresc: prinţi şi prinţese. Şi, fără îndoială că dacă basmul acela are un sâmbure de adevăr, musai şi clar că basmul acesta, cel mai minunat, cu Iisus Hristos, are numai adevăr întru sine. De aceea nu greşeam când mă uitam la icoana Sfântului Gheorghe şi mi-l închipuiam ca pe un mare prinţ biruind întunericul. Şi aşa este. Toţi suntem chemaţi să fim prinţi şi prinţese în excepţionalul şi nemaipomenitul basm care este creştinismul, în singurul basm cu adevărat adevărat până la capăt.

Că va fi sfărâmat Gheorghe capul balaurului, cine poate şti? Dacă ne-o zice Mineiul, haideţi să credem! Şi ne-o zic bunicii, care nu mint! Şi dacă ţăranul nostru ne spune că începe primăvara cu Sfântul Gheorghe (ar fi bine să tragem cu coada ochiului la vechiul calendar), haideţi să credem, cum cânta strana, că primăvara astăzi începe, sărbătoarea Sfântului Gheorghe marcând întotdeauna începutul brăzdării cu fermitate a pământului. Chiar i se spune la un moment dat: „Tu, cela ce cu plugul lui Hristos arat-ai pământul cel nearat al păgânătăţii…”

Citeste mai departe…

Cu putin timp înainte de cutremurul din 1977, Parintele Arsenie ne-a spus o istorioara: „Un sfânt avea un ucenic pe care-l tinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în alta parte, pentru niste probleme. Ucenicul, ramânând singur, s-a gândit sa mearga la o manastire, ca sa vada cum traiesc calugarii. Ajungând acolo, i-a placut nespus de mult, fiindca se cântau cântece de slava lui Dumnezeu. Dupa ce se întoarce înapoi, îi spune sfântului parinte cum a fost la manastire si ce a auzit, zicând:
– Parinte, sa stii ca noi nu ne mai mântuim.
– De ce, ma? – îl întreaba parintele.
– Parinte, dumneata te rogi numai atât: «Doamne miluieste-­ne!» ; ei acolo cânta frumos si sa stii ca eu ma duc acolo.
– Du-te! – i-a spus, iar dupa ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi si a zis: «Doamne, arata-i adevarul».
Când ucenicul a ajuns la manastirea aceea, calugarii cântau, dar, iata ca, dintr-o data, începe un cutremur de pamânt si toti calugarii lasa cântarile, se pun în genunchi si încep sa se roage: «Doamne miluieste-ne». Atunci, ucenicul s-a întors înapoi la sfânt si i-a zis :
– Daca au lasat cântecele si se rugau «Doamne miluieste-ne», înseamna ca «Doamne miluieste-ne» e mai mare.”
„Si voi tot asa sa va rugati”- a zis Parintele. Nu dupa mult timp, când a fost cutremurul acela de pamânt (1977), Parintele Arsenie a auzit o voce care zicea: “Nu iesi, ca mori”. Dupa cutremur, fiind salvat, si-a facut o cruce si a spus: „Doamne, îti multumesc ca m-ai salvat!”. Aceasta ne-a spus-o sotia parintelui Bunescu, care stia de la Parintele Arsenie. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005