Priveghere la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

fragment din Privegheri - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Mă gândeam în timp ce cântaţi la strană „Hristos a înviat!” că în slava şi cinstea Sfântului Gheorghe trebuie să cântăm măcar o dată în greceşte ca să ne aducem aminte că, dincolo de numele lui pământean, vine cu un nume ceresc.

Întotdeauna, copil fiind, Sfântul Gheorghe mi se părea un personaj de basm şi pentru aceea că - ţineţi minte icoana lui, cea răspândită de altfel - stă călare pe un cal alb rotat, are suliţă la coapsă şi, câteodată, ori cu tânăra pe care a izbăvit-o, ori fără ea - dar mai frumos era când aceasta îl însoţea - împunge un balaur cu flăcări ieşindu-i din gură, în miezul capului. Şi de fiecare dată când priveam icoana eram convins că trebuie să fi fost musai foarte puternic omul acesta de vreme ce poate să dărâme un balaur. Se ştie că mai toţi părinţii au tendinţa să spună copiilor basme. Şi-n basme mai toţi copiii ţin cu prinţul şi cu prinţesa, cu cei buni, de parte bună. Şi-ntotdeauna prinţul şi prinţesa - partea bună - înving răul sau, dacă nu-l înving, măcar îl trăsnesc bine de pământ. Şi mi-am dat seama că de fapt cel mai frumos basm care ar putea să li se spună copiilor, cu prinţi şi prinţese, este Evanghelia, pentru că aşa se cheamă fiii Împăratului ceresc: prinţi şi prinţese. Şi, fără îndoială că dacă basmul acela are un sâmbure de adevăr, musai şi clar că basmul acesta, cel mai minunat, cu Iisus Hristos, are numai adevăr întru sine. De aceea nu greşeam când mă uitam la icoana Sfântului Gheorghe şi mi-l închipuiam ca pe un mare prinţ biruind întunericul. Şi aşa este. Toţi suntem chemaţi să fim prinţi şi prinţese în excepţionalul şi nemaipomenitul basm care este creştinismul, în singurul basm cu adevărat adevărat până la capăt.

Că va fi sfărâmat Gheorghe capul balaurului, cine poate şti? Dacă ne-o zice Mineiul, haideţi să credem! Şi ne-o zic bunicii, care nu mint! Şi dacă ţăranul nostru ne spune că începe primăvara cu Sfântul Gheorghe (ar fi bine să tragem cu coada ochiului la vechiul calendar), haideţi să credem, cum cânta strana, că primăvara astăzi începe, sărbătoarea Sfântului Gheorghe marcând întotdeauna începutul brăzdării cu fermitate a pământului. Chiar i se spune la un moment dat: „Tu, cela ce cu plugul lui Hristos arat-ai pământul cel nearat al păgânătăţii…”

Iată cum în icoana Sfântului Gheorghe se strâng laolaltă două simboluri fundamentale, două basme frumoase: basmul prinţului care dărâmă balaurul, dar şi basmul ţăranului care ia coarnele plugului, arând. E vreo contradicţie? În nici un caz, pentru că cel ce va vrea să fie mai mare între noi va trebui să slujească precum unul mai mic. Aşa trebuie să-l vedem mereu pe Sfântul Gheorghe: îmbrăcat ţărăneşte, atunci când e vorba să stea între ţăranii noştri, şi îmbrăcat împărăteşte, atunci când este să înfrunte balaurul. Dar şi într-un caz şi în celălalt, el este icoana a ceea ce ne cheamă Hristos pe fiecare dintre noi în parte să facem, adică să fim prinţi ai Lui în lupta cu balaurul, şi plugari atunci când e vorba să însămânţăm pământul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o vreme când vom fi şi secerători. Şi să dea Dumnezeu să fim dintre cei buni şi binecuvântaţi, iar în holde neghina să fie foarte rar, pentru că lipsă cu desăvârşire a acesteia nu se poate, în nici unul din lanuri.

Iată, aşadar, sărbătoarea de astăzi vine să continue, dacă vreţi, sărbătoarea Sfântului Toma, în mod cu totul excepţional. „Domnul meu şi Dumnezeul meu” va fi spus Gheorghe când zdrobea capul balaurului. Şi noi ne-am obişnuit să ne reprezentăm răul fie cu tridente în mână, fie la cuptoare cu microunde modernizate, fie cu tot felul de imagini din acestea fioroase. De aceea probabil că diavolul, în icoana Sfântului Gheorghe, chiar ia chipul acesta al balaurului care, cu limbile lui de foc, va fi încercat îndeajuns curajul soldatului Gheorghe pentru a face din el ostaş al lui Hristos.

Mai este ceva demn şi neapărat de reţinut, raportat la Sfântul Gheorghe. Mă impresionează fantastic icoana din Biserica din Ocna Sibiului, ctitorită de Mihai Viteazul şi rectitorită de Constantin Brâncoveanu. Acolo toţi sfinţii „militari”, să le zicem, au ceva ce indică faptul că ei au trecut din ostăşia aceasta pământească în ostăşia lui Hristos: coifurile lor sunt căzute într-o parte, aproape că le zboară de pe cap, iar deasupra capetelor lor - coif nou de slavă dumnezeiască - aura sfinţeniei.

E minunată icoana aceasta şi în cazul Sfântului Gheorghe, pentru că nu muşchii l-au făcut să fie ostaş al lui Hristos. Nu excepţionala formă fizică, nimic din cele pământeşti nu l-au făcut să fie ceresc, dar, cu toate ale lui cereşti, iată, el este prezentat ca un om extrem de pământesc şi de binecuvântat. A luat chip de ostaş pentru că a avut înainte Împărat pe măsură. Nici o faptă de vitejie nu se compară cu înfrângerea propriului trup. Nici o faptă de vitejie nu se compară cu călcarea în picioare a unui suflet care o ia razna. Nici o biruinţă şi nici o victorie ostăşească nu se compară cu victoria ta asupra ta însuţi.

Când vom învăţa că acestea toate ne sunt date ca să fim prinţi şi prinţese în basmul copiilor noştri, vom învăţa şi ce înseamnă să plugărim pentru Hristos. Mai mult ca niciodată s-a vădit în Postul acesta al Paştelui că secerişul e mult, iar secerătorii puţini şi mulţi dintre ei năimiţi. Şi, când s-au apropiat mistreţii de ei, au lăsat baltă brazdele şi s-au culcat sub ţărnele lor şi au dormit bine până s-a făcut noapte. Şi noaptea au dormit iarăşi, că doar de aceea este noaptea - pentru dormit! Şi au secerat trei-patru spice care, dacă n-au dat roadă la prima scuturare cel puţin vreo treizeci şi două de milioane de boabe de fiecare fir, nu s-au declarat mulţumiţi. Şi văzând ei că scuturatul acesta nu prea le aduce bunăstări în depozite, au lăsat grâul aşa, aproape nesecerat, scuturându-se în ţărână. Ici-colo, când s-a trezit vreun secerător să secere cu adevărat, a fost luat la ochi, pentru că viteza lui depăşea viteza celorlalţi, aşa încât în faţa împăratului se arăta unul care poate face treaba aceasta şi poate mări norma. Ştiţi că aşa se întâmplă întotdeauna: unul care depăşeşte norma este bătut bine, pentru ca să n-o mai depăşească altă dată şi să se comporte ca ei, ceilalţi, nefăcători de normă, pentru ca nu cumva să sporească norma aceasta pentru câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu vă doresc să treceţi niciodată prin Săptămâna Patimilor cot la cot cu Hristos: să fiţi călcaţi în picioare pentru că spovediţi bine, să fiţi călcaţi în picioare pentru că slujiţi bine, să fiţi călcaţi în picioare pentru că vă purtaţi veşmintele cum se cade, să fiţi călcaţi în picioare pentru că aveţi barbă, să fiţi călcaţi în picioare pentru că… pentru că… Nu uitaţi însă că, şi călcaţi în picioare, sunteţi cu adevărat neam cu Gheorghe, ostaşul lui Hristos.

Toate acestea însă trebuie să ne ducă pe noi, pe fiecare dintre noi în parte, la concluzia unică şi de nezdruncinat în sufletele noastre: dacă n-ar fi înviat Hristos ca un atotputernic, călcând cu moartea pe moarte, biruind moartea, nici o biruinţă în numele lui Hristos n-ar fi fost ceea ce este. Gheorghe este mare că a biruit în numele lui Hristos, şi nu în numele vreunui alt împărat năimit.

Luaţi seama că dacă ziua de mâine este ziua pământului şi a cerului, ziua de poimâine este aceea a Limbii Române în Ardeal şi a grăuntelui de grâu, care este jertfa arhiereilor noştri pentru dăinuirea neamului românesc din spaţiul acesta intra-carpatic. Şi, când vor vrea unii să ne transforme în orice altceva decât ceea ce suntem, să ştiţi că nimic nu ne va ajuta mai mult decât rugăciunile celor doi arhierei ai Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici, împreună cu toţi ceilalţi ai lor, şi cu siguranţă ale tuturor marilor mucenici ai neamului românesc.

Dumnezeu să ne binecuvânteze, să ne urce pe calul cel alb şi, purtându-ne în spate familiile noastre, iubiţii şi iubitele noastre, să putem să înfrângem balaurul care stă să fumege la nesfârşit, întâmpinându-ne cu ura lui şi cu prostia lui de balaur care piere şi de suliţă omenească, darmite de suliţa lui Hristos. Amin.

Capela Facultăţii de Teologie - Sibiu, 1999