Priveghere la Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici

fragment din Privegheri - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Şi după aşa cuvinte duhovniceşti, cum ne-au învăţat cântările liturgice, nu se cădea să lăsăm fără „cozonac” slujba de astăzi. Şi m-am gândit că azi dimineaţă v-am spus în timpul Sfintei Liturghii că există o carte în care sunt strânse toate mărturiile despre martiri, care se cheamă „Actele martirice”. Iată cartea tradusă în limba română de un mare profesor de teologie de la Bucureşti, Ion Rămureanu. Aş vrea însă să vă spun altceva: ce a determinat Biserica să-i aşeze pe sfinţi, pe aceşti mărturisitori, atât de sus. Şi fie că ei se cheamă Gheorghe - al cărui Acatist l-am citit în seara aceasta ca un fel de ultim rămas bun pentru sărbătoarea care a fost săvârşită -, fie Ilie Iorest sau Sava Brancovici, fie că-i cheamă Ion sau Vasile, sau cum îi va fi chemat pe cei care L-au mărturisit pe Hristos în puşcăriile comuniste, cu preţul vieţii lor şi cu preţul sângelui lor, toţi aceştia au înţeles cuvântul Mântuitorului, Care ne spune, auziţi: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează nu este vrednic de Mine”. Iată aşadar că pornind de la acest: „…nu este vrednic de Mine…” şi voind să se facă vrednici de Hristos, mucenicii lui Hristos au ales crucea, să meargă cu ea până la capăt.

Să vedeţi ce conştiinţă înaltă aveau! Vă citesc dintr-una dintre epistolele către Romani ale Sfântului Ignatie Teologul, unul dintre martirii dintru început ai Bisericii. Ascultaţi ce le spune el romanilor, încercând să-i oblige să nu-l salveze din mâna celor care-l ucideau.

„Scriu tuturor Bisericilor şi le spun tuturor că mor de bunăvoie pentru Dumnezeu, numai dacă voi nu mă veţi împiedica. Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită! Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos”.

Mergea Sfântul Ignatie la moarte, dar vedea în animalele care aveau să-l macine între colţii lor moara dumnezeiască unde din trupul lui să se facă făină sfântă pentru prescura de la Liturghia din ceruri şi ştia că va fi pâine curată înaintea lui Hristos. Iată ce ne mai zice mai departe:

„O, de-aş avea parte de fiarele ce-mi sunt pregătite şi mă rog să le găsesc gata! Le voi şi momi ca să mă mănânce îndată, nu ca pe unii de care, temându-se, nu s-au atins. Şi chiar dacă ele nu vor vrea, le voi sili să mă mănânce. Iertaţi-mă, eu ştiu ce-mi foloseşte! Acum încep să fiu ucenic. (Şi avea o vârstă înaintată.) Nu mai râvnesc nimic din cele văzute şi nevăzute, ca să ajung la Hristos. Focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, risipirile oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup, pedepsele rele ale diavolului să vie asupra mea, numai să ajung la Hristos! Mai bine-mi este să mor pentru Hristos Iisus, decât să împărăţesc până la marginile pământului. Caut pe Acela Care a murit pentru noi, Îl vreau pe Acela Care a înviat pentru noi, iar vremea naşterii din nou îmi este aproape. Iertaţi-mă, fraţilor! Nu mă împiedicaţi să trăiesc în Hristos, nevoind voi ca să mor! Nu daţi lumii pe cel care vrea să fie al lui Dumnezeu şi nu-l amăgiţi prin materie! Lăsaţi-mă să primesc lumina cea curată! Ajuns acolo, voi fi cu adevărat om. Îngăduiţi-mi să fiu imitator al suferinţei Dumnezeului meu!”

Iar o altă sfântă ce se cheamă Felicitas - a trecut în calendarul nostru ca Felicia, câteodată - răspundea judecătorului care îi vorbea plin de îngâmfare, văzând-o că i se apropie momentul naşterii. Era în luna a opta sfânta aceasta şi va naşte în temniţă, ajutată de Perpetua, stăpâna ei. (De aceea, de atunci toate femeile care ţin casele preoţilor la catolici, femeile în vârstă, care fac curăţenie acolo, se cheamă Perpetua, semn al slujirii până la capăt. Şi toate femeile care slujesc în Biserică pentru a duce fie prescura, fie untdelemnul, fie vinul, poartă numele acesta de Perpetua, numele ei latin. Şi frăţiile voastre sunteţi în parte Perpetuae.) Văzând deci greutatea firească a naşterii în puşcărie, judecătorul îi spunea: „Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor, pe care tu le-ai dispreţuit, fiindcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?” Iar ea răspundea: „Acum eu sufăr ceea ce sufăr; acolo însă un altul, Hristos, va fi în mine şi va pătimi pentru mine, fiindcă şi eu voi pătimi pentru El. Hristos din mine va pătimi, pentru că şi eu voi pătimi pentru El.”

Aşa vedeau mucenicii moartea lor pentru Hristos: moarte cu Hristos, pentru Hristos. Aşa cum, când postim, nu postim noi, Hristos din noi posteşte pentru noi. Când ne rugăm, nu noi ne rugăm, Hristos din noi se roagă. Când liturghisim, când ne ducem la Liturghie şi slujim, nu noi, preoţii, slujim Liturghia, ci Însuşi Hristos slujeşte Liturghia, pentru că El este Cel ce Se face cunoscut oamenilor.

Toţi aceşti oameni nu s-au arătat pe sine, nu s-au aşezat pe postamente, nu şi-au făcut statui. Numai catolicii au luat-o razna şi au început să ridice pe statui sfinţii. Ortodoxia n-are nevoie de statui. Ei sunt pe cel mai de seamă piedestal pe care poate sta vreo statuie: pe temelia Bisericii. Ei sunt statuile vii care ne vestesc că Hristos Domnul suferă în fiecare dintre noi. Când sunteţi bolnavi, nu frăţiile voastre sunteţi bolnavi, ci Hristos din voi boleşte laolaltă cu voi. Când Biserica este furată, nu numai Biserica aceasta a noastră este furată, ci Hristos Însuşi este furat. De aici gravitatea fiecărui gest al nostru şi de aici demnitatea noastră de oameni: nu noi, ci Hristos, Hristos în noi şi noi în Hristos.

De aceea sărbătoarea de mâine aş vrea să v-o prefaţez cu un lucru foarte important. Ea nu este o sărbătoare care ţine numai de Ardeal, deşi numai ardelenii încearcă să o ţină. Puţini pomeniţi în timpul anului pe Ilie Iorest şi Sava Brancovici. Să nu vă inducă în eroare acest „Brancovici”! De fapt este traducerea în sârbeşte a lui „Braicoveanu, Brâncoveanu”. Au ştiut ei, şi sârbii, să ne dea cu tifla din când în când! Aceşti doi arhierei nu fac parte dintr-o specie aparte a Bisericii. Ei sunt mitropoliţi, arhierei care s-au purtat aşa cum trebuie să se poarte un arhiereu. Şi-au pus sufletul pentru turma lor, şi-au pus viaţa pentru ea.

Şi când ungurii, sau oricare ar fi aceia care neagă existenţa poporului român pe teritoriul transilvan, vor deschide bine ochii la Judecata de Apoi, vor vedea că neagă inclusiv Biserica lui Hristos! Aţi auzit că s-a cântat - şi mâine vom zice în Acatist - „Bucură-te, Ardealule preasfinţit, cu prea sfinţii tăi!” Pentru că ei nu vin decât la sfârşit de veac XVII-XVIII. Dar până atunci ardelenii să nu fi avut Biserică?! Românii nu-L slăveau pe Dumnezeu în româneşte?!

Dacă nu L-ar fi slăvit în româneşte, de ce credeţi că s-ar fi supărat un papă numit Grigorie, care într-o scrisoare către Bela al IV-lea, rege maghiar, îi scria că sunt unii episcopi „schismatici”, care deranjează misiunea catolicilor în zonă? Şi asta pe la 1240, dar în mod sigur mai dinainte avem mărturisitori ai lui Hristos pe teritoriul Transilvaniei! Altfel nu se explică mulţimea descoperirilor arheologice din Transilvania.

Aici, la Biertan, la câţiva kilometri de noi, s-a găsit o plăcuţă votivă având monograma lui Hristos şi cuvintele: „Ego, Zenovius, votum possui” („Eu, Zenovie, am pus ofrandă”), adică era un obiect dat spre pomenirea lui înaintea lui Dumnezeu. Or, acel mod de a face monograma lui Hristos aparţinea secolului al IV-lea.

Tot în Ardeal găsim numeroase biserici şi numeroase locuri de rugăciune. De curând, în munţii de lângă Alba Iulia s-au descoperit peşteri având înăuntru Sfânta Cruce. Nu s-au descoperit nici marţieni cu stea în frunte şi nici tratate de filozofie, ci crucea - singura filozofie adevărată.

S-a descoperit mai apoi la Dăbâca o biserică lângă care, în mod natural, s-a construit un baptisteriu. Ştiţi că înainte nu se boteza în cristelniţă, cum facem noi cu copiii mici, pentru că treceau la Hristos şi oameni în toată firea, şi atunci se construia un bazin, ca o piscină, în care băgau apă şi se scufunda preotul împreună cu credincioşii, botezându-i în numele Sfintei Treimi. În vremea aceea, de fapt, nu boteza preotul, botezau numai episcopii. Şi atunci ce înţelegem noi de aici? Dacă exista Biserică împreună cu baptisteriu, înseamnă că exista şi organizare bisericească şi episcopi. Deci aveam episcopi în Ardeal.

Acum, zilele acestea, am citit că s-au găsit şi alte dovezi, mult mai vechi, de pe la 1100, din zona Aradului, de la 1200, 1300, 1400, înainte deci de a călca ungurii pe teritoriul nostru. Ba chiar unele dintre mănăstiri au fost dărâmate de maghiari, pentru a şterge de pe faţa pământului credinţa „schismatică” - spuneau ei. Că acum nu mai vor ei să recunoască, asta este altceva.

Să vă mai dau un exemplu: la Morisena, în Cenad, undeva în Banat, spre Dunăre, au intrat peste biserica şi mănăstirea ortodoxă de acolo, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” nişte catolici, reprezentanţi ai Romei, au ucis pe toţi călugării, au mutat mănăstirea peste Dunăre, au aruncat-o în zona sârbească de astăzi, unde alţi nebuni vin să bombardeze mănăstirile ortodoxe de acolo, crezând că vor dărâma Biserica Ortodoxă. (Dar nu pricep că aceasta este Biserica despre care s-a spus că „nici porţile iadului n-o vor sfărâma”.) Deci au mutat-o la sârbi, iar aici s-au instituit ei ca mari făcători de minuni şi mari rugători. Nimeni nu-i credea. Se spune că nici nu mergeau credincioşii la Biserică decât ţinuţi cu suliţa, căci oamenii îi văzuseră înainte pe ai lor.

Or, noi pe acei martiri nu-i avem trecuţi în calendar. Aşa cum nu-l avem trecut în calendar pe Ioan din Capa Crimeei, cel ucis de un mare misionar catolic, pentru mărturisirea lui ortodoxă. Aşa cum nu-i avem pe protopopii de Haţeg şi Hunedoara, călcaţi în picioare de un iezuit pentru că mărturiseau pe Hristos.

Şi asupra poporului din Ardeal nu s-au abătut numai catolicii, ferească Dumnezeu! Au fost şi calvinii, mai nebuni decât catolicii, care-i obligau pe bieţii români să-şi arunce în foc cărţile de slujbă şi să renunţe la post, să renunţe la sfinţi, să renunţe la Tradiţie, să renunţe la preot, să renunţe la aghiasmă. Şi românii, neam rău, soi rău pentru calvini, n-au vrut toate acestea.

Şi au fost multe astfel de cazuri venite peste sufletul ardeleanului. Închipuiţi-vă că într-o vreme, aici, în zona Sibiului, veneau ungurii catolici şi ridicau cu baioneta capacul de la oala de mâncare, miercurea şi vinerea, să vadă dacă se fierbe carne, spre a-i obliga să mănânce carne miercurea şi vinerea.

Noi astăzi nu postim, cu toate că suntem liberi. Azi nu ne mai caută nimeni în oală. Găsim de fiecare dată câte un drac cu baionetă care să ne împungă şi să ne spună: Nu postiţi, pentru că sunteţi prea slabi, prea bolnavi, prea tineri, prea bătrâni, prea ocupaţi cu serviciul, prea în afara serviciului… Şomerii nu postesc că sunt şomeri, cei cu serviciul nu postesc că sunt în serviciu, tinerii nu postesc că sunt prea tineri, bătrânii nu postesc că sunt prea bătrâni. Să ştiţi că cel mai bun exemplu de postire îl dau copii din şcoală, cei care îşi împart pacheţelul cu mâncare cu amărâtul de lângă ei, cu cei care n-au ce mânca. Ei au priceput ce înseamnă să posteşti cu Hristos împotriva tuturor celorlalte postiri din jurul tău, care ţi se oferă.

Ardealul aşa a fost tot timpul: călcat în picioare la nesfârşit, de zeci de idei. Şi cum le venea câte o religie nouă în cap ungurilor şi saşilor, cum ne tăvăleau în ţărână. Noi tot suntem supăraţi pe unguri, că ne-au pălit în Biserică, dar nici cu saşii nu ne-a fost moale. N-avem noi curaj să recunoaştem. Eu, braşovean fiind, cunosc câteva cazuri grave din Scheii Braşovului, în care preoţi ortodocşi au fost ţinuţi câte patruzeci de zile cu pâine şi apă pentru simplul motiv că ei continuau să spună: „Hristos a înviat!”. Asta nu era în tipicul saşilor, ca şi cum pentru ei Hristos n-ar fi înviat. Şi pentru că cei din Scheii Braşovului ţineau în continuare Crucea pe Biserică şi purtau odăjdii şi, vezi Doamne, Îl mărturiseau pe Hristos în ritul acesta bizantin al Bisericii Ortodoxe, erau de fiecare dată călcaţi în picioare. Chiar dacă ar fi fost ultimul hoţ dintre saşi la judecată cu cel dintâi dintre preoţii ortodocşi, ultimului hoţ i s-ar fi dat dreptate. Nu ne-a fost moale!

De aceea în Ilie Iorest şi Sava Brancovici, în Visarion Sarai şi în ceilalţi, nu îi pomenim numai pe ei, ci pomenim tot norul de mărturie pe care Hristos L-a îngăduit peste neamul ardelenesc. Nu ei sunt singurii episcopi, dar în ei se însumează calităţile tuturor celorlalţi episcopi, pentru că ei sunt luptători pentru Ortodoxie. Ce înseamnă să fii luptător pentru Ortodoxie? Înseamnă să mori pentru Hristos până la capăt, chiar dacă nu în mod văzut. N-au avut parte de o moarte din aceasta dureroasă, cum a avut parte, de exemplu, Moise Măcinic din Sibiel, de fapt tilişcan de loc, despre care nici acum nu ştim pe unde a murit: pe la Kufstein - vă sună ortodox şi româneşte titlul, sunt convins - sau pe la Graz sau cine ştie pe unde, pe la Buda… De fiecare dată aceştia mureau acolo, dar sufletul lor renăştea efectiv în mijlocul comunităţilor din care plecau. Asta n-a priceput-o nimeni, niciodată: că pe ortodox dacă-l ucizi, îl faci pâine curată înaintea lui Dumnezeu. Îl faci prescură pentru cei care vin în urma lui, îl dăruieşti Bisericii mai frumos, mai luminat, mai binecuvântat. Martirizarea lor n-a făcut altceva decât să aşeze pietre vii la temelia Bisericii neamului românesc.

Sunt unii care spun acum despre Biserica Ortodoxă că s-a compromis în perioada comunistă şi găsesc cu cale să dea în oricare dintre arhiereii noştri. Şi o spun dintre aceştia care au tremurat în spatele unor bănci din şcoala românească, nici măcar în spatele unor catedre de unde ar fi putut vesti adevărul. Nişte pitici, nişte nanişti. Nu vede nici unul dintre ei cum arhiereii ardeleni în perioada comunistă au ştiut şi atunci, ca şi acum, să fie ceea ce se cheamă arhiereul lui Hristos: pâine curată înaintea lui Dumnezeu.

Păi fraţii greco-catolici şi ceilalţi, cât ar da ei de mult să ne înveţe că ei sunt mărturisitorii din puşcăriile comuniste, ar trebui să ia - a apărut acum, de curând, la o editură din Bucureşti - un dicţionar: „Biserica înlănţuită”, în care, pe 2000 de pagini bune, apare ici-colea, la capătul unui rând, câte un greco-catolic sau câte un adventist sau câte un baptist sau martor al lui Iehova şi apoi, pe 30 de pagini apar ortodocşii, apoi iar mai apare unul de-al lor şi apoi pe 30 de pagini apar ortodocşii. Nimeni nu vrea să vadă că, şi compromisă, Biserica Ortodoxă - dacă se compromitea la suprafaţă, să zicem, în vreun palat patriarhal din Bucureşti - rămânea Biserica întreagă în puşcăriile comuniste, şi că cei care au murit acolo, au murit pentru Hristos, nu pentru aiureli politice.

Sunt mulţi, de exemplu din Oastea Domnului, care au intrat în puşcărie nefăcând politică în viaţa lor, dar oamenilor din satele lor şi din oraşele lor le-a fost mai uşor să spună: „A fost deţinut politic pentru că a făcut politică”. Ei nu pricep că au făcut politică pentru Hristos. Sunt preoţi care au intrat în puşcărie pentru că de la amvoanele Bisericilor lor L-au vestit integral pe Hristos. Când toată lumea aplauda şi vorbea despre doctrina partidului şi poporului, singura instituţie din ţara aceasta care L-a mărturisit pe Hristos până la capăt împotriva comunismului era Biserica. Nimeni nu vrea să vadă aceasta. Când copiilor li se spunea că se trag din maimuţă, Biserica le spunea că sunt „chipul slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, măcar deşi poartă rănile păcatelor”. Când bolnavilor li se spunea că nu mai au nici o şansă şi că moartea aceasta înseamnă finalul, venea preotul la capul lor, îi împărtăşea şi le deschidea uşa milostivirii Împărăţiei lui Dumnezeu, aruncându-i în eternitate, în veşnicie.

Toate acestea sunt acte de mucenicie, pentru că a fi mucenic înseamnă a-L mărturisi pe Hristos.

Mai este o formă de mucenicie asupra căreia mă voi opri acum şi apoi voi încheia. Aduceţi-vă aminte că-n timpul Cununiei tinerii sunt puşi aşa: mirele în dreptul icoanei lui Hristos, iar mireasa în dreptul icoanei Maicii Domnului. Şi nu li se cântă în Sfânta Taină a Cununiei: „Mulţi ani trăiască”, ci li se cântă: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit”, semn că în sine căsnicia este taină a muceniciei, că eşti cu adevărat căsătorit când eşti mucenic pentru celălalt de lângă tine, când mori pentru celălalt şi că, mai mult decât atât, învii pentru celălalt de fiecare dată când el are nevoie de înviere. Şi, Doamne, câte familii ortodoxe în adevăratul sens al cuvântului, nu L-au mărturisit şi nu-L mărturisesc astăzi pe Hristos! Multe şi minunate şi binecuvântate.

Iată-ne, iubiţilor, la capătul acestei zile. Mâine-i vom pomeni pe cei doi arhierei ardeleni şi pământul sigur va tresări o dată cu noi, pentru că nu se cade să nu tresară. El ştie că atunci când arhiereul este pomenit, şi peştele din apă trebuie să cânte spre slava lui Dumnezeu, cum zicea Sfântul Vasile cel Mare.

Luaţi seama, mâine, iubiţilor, la sărbătoarea minunată, şi să ne vedem sănătoşi, aducându-I slavă lui Dumnezeu pentru arhiereii pe care i-a dăruit Ardealului, arhierei care au ţinut la fiinţa Bisericii (dovadă că suntem încă pe teritoriu românesc), şi la fiinţa limbii române (dovadă că nu v-am spus în seara aceasta „Nemtudom romano”, când am intrat în Sfânta Biserică, ci am rămas în continuare vorbitori şi slăvitori ai lui Hristos din ceruri în sfânta limbă română).

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă dăruiască odihnă peste noapte şi să vă întărească pe toţi mâine, în faţa Altarului Ceresc, pentru a învăţa şi noi să fim pâine bună pentru Altarul lui Hristos. Amin!

Biserica din Lazaret - Sibiu, 1999

Vezi si:

• Sfinţii ierarhi şi mărturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Iosif din Maramures