Klaus Kenneth - Douã milioane de kilometri în cãutarea adevãrului - lungul meu drum spre credinţã -

Traducere din limba germană de Raluca Toderel
Ediţie îngrijită de Laurenţiu Dumitru şi Radu Hagiu

CUVÂNT ÎNAINTE AL EDITORILOR ROMÂNI

Aveţi înainte o carte grea. După lectura ei, modul con­ta­bi­licesc de a ne raporta la Dumnezeu, dar şi părutele noastre aşezări sufleteşti se vor răsturna în parte. Autorul ei, Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Orto­doxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii. Călătoriile sale prin India, Tibet, Thailanda şi multe ţări islamice, până în Mexic, Alaska şi Brazilia, l-au purtat în cele din urmă în Anglia, unde l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină nemincinos povăţuitor şi părinte duhovnicesc - Arhimandritul Sofronie Saharov. Vom afla din această mărturie un Dumnezeu viu, Care, ca şi „Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov”, vine în în­tâm­­pinarea celui ce-L caută cu ardoare şi nu Se ruşinează a întinde mâna, chiar de nenumărate ori, unui Klaus îndă­răt­nic, căzut între tâlharii înşelării minţii.

Cartea aceasta are o deosebită valoare şi însem­­n­ă­tate în zilele noastre, când atât de mulţi au nedumeriri în privinţa adevăratei credinţe, rătăcind prin lumea ezoterismului, vrăjitoriei, credinţelor asiatice precum yoga sau buddhismul, iar uneori şi mai aproape de „casă”, în sânul unor secte aşa-zis creştine. Putem spune - folosind cuvintele unui alt căutător al acestei epoci, Părintele Sera­fim Rose, pe care autorul cărţii de faţă îl numeşte „unul din uriaşul număr de suflete vii şi sfinte ale Bisericii Orto­doxe” - că „nu a existat niciodată un asemenea veac al învă­ţătorilor mincinoşi precum acest secol al 20-lea, atât de bogat în înlesniri materiale şi atât de sărac în cele ale minţii şi sufletului. Orice părere imaginabilă, chiar şi cea mai absurdă - până şi cele respinse până mai deunăzi de toţi oamenii civilizaţi - îşi găseşte acum susţinerea şi propriul ei «dascăl»… Filosofia are o mie de şcoli şi creştinismul o mie de secte”. Aşadar, în acest veac al sincretismului religios, e de mare folos să auzim un glas limpede care vorbeşte despre Adevăr nu dintr-o pers­pectivă teologico-academică, ci dintr-o experienţă de viaţă - „din cercare”.

Cartea se adresează cu precădere celor ce sunt, la rândul lor, într-o căutare de un fel sau altul, încercând să le desluşească, prin împărtăşirea celor trăite, unele din necunoscutele care îi frământă. Mai presus de toate, după cum o şi mărturiseşte autorul, „înţelesul şi rostul acestei cărţi este de a da mărturie asupra faptului că iertarea şi schimbările sunt cu putinţă întotdeauna şi oriunde, atunci când dragostea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh ne atin­ge inima. Dragostea de negrăit a lui Dumnezeu plu­teşte asupra noastră, la fel ca înainte de facerea lumii. Cel ce îşi va deschide inima sa o va primi. Aici şi acum”. Autorul îşi arată nădejdea că „şi în România, unde mulţi, din păcate, înţeleg Biserica nu ca pe tainicul Trup al lui Hristos, ci ca pe o instituţie, un rit, o cultură, această carte le poate arăta că Iisus Hristos este viu şi lucrător”.

Citeste mai departe…

Semnificaţia Săptămânii Mari – un interviu cu Părintele Teofil Părăian

Rãstimpul acesta pânã la Sfintele Pasti, pânã în Sâmbãta cea Mare inclusiv, se numeste Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna Pãtimirilor Domnului Hristos, pentru cã în acest rãstimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mântuitorului si evenimente premergãtoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mântuirea noastrã, lucruri de o importantã deosebitã.
Credinciosii în aceastã sãptãmânã sunt cu mai multã grijã în ceea ce priveste rânduiala Postului, a slujbelor care se fac în mod deosebit în aceastã sãptãmânã, slujbe mai lungi mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, în dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fatã de Mântuitorul care pentru noi si pentru a noastrã mântuire s-a rãstignit în vremea lui Pontiu Pilat si a pãtimit si s-a îngropat, ca dupã aceea sã urmeze Învierea cea de-a treia zi, propovãduitã de Scripturi si prãznuitã de noi la Sfintele Pasti.
În primele zile ale Sãptãmânii Sfintelor Pãtimiri ale Domnului Hristos este rânduit ca în Sfânta Bisericã sã se spunã în chip de mãrturisire si de rugãciune urmãtorul text liturgic: “Cãmara Ta Mântuitorule o vãd împodobitã si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã si mã miluieste”.

Citeste mai departe…

A venit un credincios la manastire si l-a muscat câinele manastirii. Atunci s-a dus la Parintele Arsenie si i-a spus: „Bine Parinte, sa venim la manastire si sa ne muste câinele manastirii!”. Parintele Arsenie l-a întrebat: „Cunosti câinele?”. „Cunosc”. „Hai si mi-l arata!” si i l-a aratat. Atunci, Parintele Arsenie i-a zis câinelui: „Sa pleci si sa nu te mai prind pe aici!”. Câinele a pus capul în pamânt, a plecat si nu l-a mai vazut nimeni de atunci. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

N-a trecut mult timp dupa ce plecase Parintele Arsenie în vesnicie, când, mergând eu iar la mormântul lui la Prislop, ma opresc niste maici: „Frate - îmi zic monahiile - stii tu cine strajuieste noaptea la mormântul Parintelui?”. „Nu, de unde sa stiu?“ - le-am zis. „Doua caprioare!!!”. „Cum?”. „Uite-asa: vin în fiecare noapte, se-aseaza si dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe mormântul Parintelui. De parca ar vrea sa-l încalzeasca!… Si când ne apropiem, pleaca, da’ încet, fara frica, si pe urma vin iar! În toata iarna lui ‘89-’90, caprioarele au strajuit noapte de noapte la mormântul Parintelui, ca doi îngeri tacuti, credinciosi si cuminti…”. (Valentin Iacob, în „Buletinul parohiei Sfânta Cruce” - USA, vol. XIII, nr. 9/ 2004)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

În anul 1999 am mers la Prislop. Acolo, un om foarte serios mi-a povestit ca odata l-a dus cu caruta pe Parintele Arsenie, de la Lovnic la Fagaras. Pe drum, au trecut printr-o padure si Parintele i-a zis sa opreasca lânga o tufa. Omul opreste caii si Parintele zice: „Scoala, ma, lenesule, nu ti-e rusine sa te culci în drum?”. Carutasul a crezut ca vorbeste cu vreun betiv adormit dupa tufa. Când colo, numai ce vede ca de dupa tufa iese o namila de lup, care se întinde cât era de mare! Parintele Arsenie i-a mai zis lupului: „Poti speria vreun trecator; nu ti-e rusine sa te culci pâna da soarele pe tine?”. Dupa aceea lupul a plecat prin padure.

Mergând mai departe prin padure, omul a observat ca deasupra carutei se adunase un stol de pasarele care ciripeau vesele. Asa l-au petrecut pe Parintele pâna au iesit departe de padure. Atunci Parintele le-a zis: „Duceti-va înapoi la locul vostru” si pasarelele s-au întors în padure. Carutasul s-a gândit ca Parintele Arsenie Boca este cu adevarat omul lui Dumnezeu.

Când Parintele lucra la chilia din munte, avea 12 oameni care îl ajutau. Unul din ei mi-a spus ca odata, când urcau pe poteca, un urs le-a aparut în fata, chiar pe poteca. N-au mai îndraznit nici sa urce, nici sa coboare, desi aveau si securi la ei, si l-au asteptat pe Parintele Arsenie, care ramasese putin în urma. Când a ajuns, Parintele Arsenie le-a zis: „Ce faceti mai, fricosilor?”, apoi s-a dus la urs cu mainile goale, si spre uimirea lor, l-a luat de o ureche si i-a zis: „Du-te ma pe aici la vale. Tu nu vezi ca la astia le e frica de tine?”. Si ursul a plecat la vale! (Biliboaca Matei, Savastreni)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

Vasile Coman – Episcopul Oradiei „Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin”, Ediţie îngrijită de Pr. Dr. Cristian Muntean, Editura „Renaşterea”, Cluj Napoca, 2007, 126 pagini

Recenzie de  Drd. Stelian Gomboş

Citind această carte, unică în felul ei, în materie, în ultima vreme, la noi în ţară, m-am gândit mult timp la autorul acestei lucrări, pe care aş dori să-l evoc puţin în cele ce urmează, fiindcă anul acesta, în luna Iulie, în ziua a zecea, vom prăznui împlinirea a şaptesprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Episcopul Vasile Coman al Oradiei, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani!… De aceea, pentru noi, din anul 1992, această zi va comemora totdeauna, acest eveniment închinat blândului logofăt spiritual al Oradiei sfârşitului de secol XX – care a păstorit aceste meleaguri „de la brazda de NV a ţării” între anii 1971 – 1992!… Citeste mai departe…

OSANA, OSANA sau RĂSTIGNEŞTE-L, RĂSTIGNEŞTE-L?

Toată istoria creştinismului este marcată de timpul care trece de la Duminica Floriilor până în Zorii cei dintăi ai Zilei Învierii. O săptămână discerne sufletelor noastre locul pe care-L acordăm lui Hristos în viaţa noastră. Pare uşor să alegi astăzi, mai uşor decât în zilele acelea? Poate. Dar dacă privim atent la vieţile noastre vom vedea că nu este chiar aşa. Că nu e suficient să spunem Osana, ca să trăim în întâmpinarea Domnului. Că nu devenim mai buni doar pentru că trăim în Ierusalim. Că uneori, chiar trăind în cetăţi sfinte, comportamentul nostru nu ţine în viaţă pe Dumnezeu, ci-L ucide cu pietrele indiferenţei ori Îl răstigneşte prin idolatrizări omeneşti.

Pentru că, de ceva timp, Biserica ne propune eliberarea din idolatrizări, efortul postirii coincide astfel cu efortul demitizării lui Dumnezeu, aşezării Lui în adevărata lumină, aceea a Învierii. Din acest punct de vedere Floriile, ca praznic şi nod de postire, ne provoacă la analiza vieţii noastre în Hristos. Desigur că, la prima vedere, ne lăudăm a fi creştini, dar deseori ne surprindem că nu e chiar aşa, că strigătului de întâmpinare Osana, faptele noastre îi răspund cu Răstigneşte-L, semn al dezorientării duhovniceşti care ne cuprinde adeseori.

Citeste mai departe…

În 1990 am fost la mormântul Parintelui cu fiul nostru, Vasile, care nu vorbea bine. O minune s-a întâmplat cu el. De fata era si maica Andreea, care avea grija de mormânt. Dupa ce ne-am închinat baiatul s-a întors din nou, de la jumatatea poienii, cu mâinile ridicate în sus, spre cer, si a spus primele cuvinte: „Mama, pupa Lica cucea”. Am încremenit cu totii. Fugea spre mormânt de nu ne puteam tine de el. Ajungând la crucea Parintelui, a strâns-o în brate cât a putut si a sarutat-o. De atunci a început sa vorbeasca bine.

Nu entuziasmul si nici vreun act de vointa ne poarta mereu pasii spre Prislop. E chemarea Parintelui Arsenie - o continua rugaciune pe care o face pentru noi înaintea lui Dumnezeu, ca sa nu ne piarda pe noi, pe toti. Nu spunea niciodata ca face ceva pentru noi, ci Dumnezeu -Lui sa-I multumim. Nici nu dadea oamenilor canoane, nici macar de rugaciune, ci doar îi sfatuia cum sa-si schimbe viata, sa-si vada pacatele. Se ruga Parintele pentru ei, pentru noi si rugaciunea se împlinea.

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

În timpul postului venea multa lume la manastire, cu carutele cu cai. Odata, unuia i s-a furat hamul de pe cal si i-a spus Parintelui Arsenie. Atunci, Parintele a zis sa se dea la o parte toata lumea, ca sa poata trece. S-a facut carare, dar un om nu a putut pleca din loc si aceluia i-a spus Parintele: „Mai, du-te si da hamurile omului de la care le-ai furat”. (Maria Dumitrascu)

Eram odata la Manastirea Cernica, în chilie la Parintele Nicodimn Bujor. Acolo a venit si Parintele Arsenie. Era îmbracat în alb si avea ochii albastri ca stelele. A zis: „Pentru amarâta asta am venit” si apoi: „Sa-ti iei crucea si sa-mi urmezi si sa nu ma parasesti toata viata ta. Dupa ce mor sa strigi la mine, ca eu am ,,clopotel” si te aud. Spune si la altii, ca atunci când dau de un necaz, sa zica de noua ori Tatal Nostru”. Apoi, Parintele Arsenie a disparut fara urma. L-am întrebat pe Parintele Nicodim unde-i Parintele Arsenie, dar Sfintia Sa a ridicat din umeri si m-a dus la masa. (Ana Bichi, Sibiu)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

DESTINUL UNUI PELERIN
In memoriam Ion Halmaghi

(20 dec. 1918 - †17 feb. 2009) 

Deţinut politic în vremea dictaturii comuniste vreme de 15 ani şi apoi emigrat în Statele Unite, profesorul şi scriitorul Ion Halmaghi a devenit o personalitate marcantă a diasporei româneşti anticomuniste.
De peste ocean, vocea sa neînfricată a tunat împotriva dictaturii ceauşiste, în ciuda oricăror tentative de intimidare.
Retras la Sibiu în ultimii ani ai vieţii, a continuat să propovăduiască, de la înălţimea anvergurii sale intelectuale şi morale, valorile în care a crezut până la ultima suflare: replierea în credinţă şi rezistenţă spirituală, pe care le-a considerat cheia păstrării identităţii româneşti.

Invitaţi: Gabriel Constantinescu, director “Puncte Cardinale”, Sibiu, Răzvan Codrescu, redactor şef  ”Puncte Cardinale”, Pr. Gheorghe Bogdan, Sibiu, Pr. Marius Bebeşelea, Sibiu, Pr. Marius Vişovan, Sighet.

Imaginea: Ion Cristodulo, Remus Tigoianu
Realizator: Rafael Udrişte
Reportaj-documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 4.04.2009

 Sursa:

DESTINUL UNUI PELERIN: ION HALMAGHI

Pe vremea când eu înca nu ma nascusem, un unchi al mamei lucra împreuna cu o echipa de meseriasi la restaurarea unei parti a asezamântului mânastiresc de la Sâmbata. Într-o buna zi a mai fost adus înca un mester, chiar de la noi din sat. Când barbatul a intrat în curtea mânastirii, unde era dezordine ca într-un santier, s-a împiedicat de un capat de bustean, pe care l-a înjurat naprasnic. În aceeasi zi, spre sfârsitul amiezii, Parintele Arsenie, abia întors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El s-a oprit lânga acel strain, în curte, de fata cu unchiul mamei si l-a mustrat: „Ma, Gheorghe, ce vina are lemnul ca tu te-ai împiedicat de el? Sa nu mai înjuri în sfânta manastire niciodata, ca sa nu te certe Dumnezeu în locul meu!”. Unchiul, împreuna cu cei aflati în preajma, au împietrit, iar mesterul vinovat se uita la tânarul calugar cu gura cascata. Parintele nu avusese de unde sa afle nici întâmplarea cu pricina, nici numele barbatului din Sinca, pe care îl vedea pentru prima oara în viata.. .

Altadata, îmi povestea mama, o familie de crestini din Tohan, s-a dus la Sâmbata pentru un maslu. Cu aceeasi ocazie, taranii s-­au plâns ca li se furasera caii de curând. Dupa ce i-a ascultat, Parintele le-a raspuns scurt: „Duceti-va pâna la Poiana Marului, la alde Ilie Tamadau, sa va luati caii înapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luati la harta! Sa-l iertati pentru fapta rea, ca sa va ierte si voua Cel de Sus alte pacate”. (Lucia Chima, Sinca Veche)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005