fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

„Hristos S-a înălţat!” Şi noi suntem asemeni ucenicilor, cu privirea înălţată către înaltul cerului, pentru că de acolo, de unde am văzut că s-a deschis cerul, cuprinzându-L pe Fiul lui Dumnezeu şi reaşezându-L de-a dreapta Tatălui, tot de acolo ne va veni şi semn că Fiul Omului vine pe nori, aducându-ne judecată, dar şi binecuvântare, aducându-ne certare, dar şi mângâiere pentru cele pe care în viaţă le-am purtat.

Mântuitorul nostru era cu puţină vreme înainte de intrarea în Ierusalim şi vorbea cu cei care erau în jurul Său astfel (din Evanghelia de la Ioan, capitolul 12, versetul 23 şi următoarele): „Doamne, vrem să-L vedem pe Iisus - au zis cei care-au venit la Filip din Betsaida. Şi Filip a venit şi i-a spus lui Andrei; şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, când cade în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă.” Şi mai departe spune Domnul: „Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde; dar cel ce-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.” Şi după ce Se roagă cu acea rugăciune a potirului ce se vrea îndepărtat - pe care Hristos îl asumă pentru mântuirea noastră -, spune Domnul: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Şi auziţi: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine.”
Fiecare zicem că sărbătoarea cea mare a Înălţării Domnului este aceasta, în Joia cea Mare, la patruzeci de zile de la Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar evanghelistul Ioan, când foloseşte acest verset din cuvintele Mântuitorului - repet: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” - adaugă imediat: „… iar pe aceasta o zicea arătând cu ce moarte avea să moară.” Înălţarea lui Hristos începea aşadar cu înălţarea Lui pe Crucea Golgotei. Înălţarea Lui îşi are rădăcină în aşezarea Sa pe Crucea Golgotei, cu braţele întinse, cum spune Fericitul Augustin, într-atât încât să poată cuprinde în braţele Sale omenirea întreagă şi s-o tragă la Sine. Şi trăgând-o la Sine, s-o tragă la Tatăl. Şi trăgând-o la Tatăl, s-o tragă în Împărăţia nemuririi.

Sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a bucuriei. Chiar dacă nu mai cântăm Hristos a înviat, în glasurile noastre, când cântăm Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, se aude ecoul acela de mai demult: „Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!” Şi la noi ajunge numai gestul acesta fantastic al Mântuitorului, Care Se înalţă de pe pământ la cer cu trupul, Se aşază de-a dreapta Tatălui, iar ultimele Sale gesturi către omenire, către Apostolii care reprezentau omenitatea în momentul acela, nu sunt nici ale certei, nici ale judecăţii, ci sunt cele ale binecuvântării. Hristos Domnul Se înalţă din faţa puţin credincioşilor Săi Apostoli, îndoielnicilor Săi ascultători, puţin credincioşilor Săi ucenici de o zi sau două sau poate de treizeci şi trei de ani, Se înalţă, aşadar, binecuvântându-i cu amândouă mâinile, lucru pe care arhiereii noştri l-au preluat atunci când, binecuvântând cu amândouă mâinile în timpul Sfintei Liturghii sau al Sfintelor Taine, la momentul potrivit, dau semn că ei sunt preoţi în vârtutea Învierii şi Înălţării lui Hristos de-a dreapta Tatălui.

Iubiţilor, taina Înălţării de astăzi este mai presus de mintea noastră pentru că - aduceţi-vă aminte! - Adam şi Eva căzuseră tot din dreapta Tatălui, şi din oameni care se plimbau împreună cu Dumnezeu în răcoarea Raiului, fără să se teamă de nimic, au ajuns printre „ciulinii Bărăganului”, să tragă de acolo, prin sudoarea frunţii lor, rodul muncii lor. Amărât rod şi amărâtă muncă!…

Tot neamul lui Israel până la venirea lui Hristos aştepta momentul acesta al venirii Lui, pentru a instaura o împărăţie nouă: aceea în care, cum visau ei, după spusa profetului, spicele de grâu să acopere munţii, leii să se sărute cu pisicile sau cu animalele mici, cum zice una dintre traducerile mai noi, aproape glumind, dar real. Şi aştepta această împărăţie ca pe a unui împărat pământean, ca unul care dă bani buni din buzunare slujbaşilor, care dă pită la vreme, care dă şi o ţâr’ de vin „să se veselească inima omului” şi care-şi poate permite să înfrângă orice vrăjmaş care s-ar ridica împotriva poporului său. Hristos Domnul însă nu venea să facă acestea. Smerit în ieslea Bethleemului, smerit într-o copilărie neştiută de nimeni… Doamne Dumnezeule, mă gândesc câteodată, când îi văd pe „marii” predicatori - şi am pus ghilimelele de rigoare - ai sectarilor, care povestesc şi ce ciorbiţe au mâncat la prânz şi ce au zis în ziua cutare, şi cum au mers în ziua cutare… că ei nu pricep că aceea este smerenia, din copilăria căreia nu se ştie nimic!

Hristos Domnul nu ne lasă fără ştiinţă, ci ne arată că adevărata vârstă nu este cea fizică, ci aceea pe care înţelepciunea lui Hristos ne-o dă în harul Duhului Sfânt. Nu aceasta, deci nu Împărat al pământenilor S-a arătat Hristos Domnul în Templu, când, la numai 12 ani, întorcea creierii şi minţile mai marilor Templului, mai marilor întru cunoaşterea cărţilor sfinte. Nu aceasta spunea Hristos Domnul în nici una dintre predicile Sale, în nici unul dintre cuvintele Sale de mângâiere sau de ceartă. Nu aceasta ne-au spus învierile din morţi. Nu că a venit împărat pământean ne-a spus înmulţirea pâinilor. Nu că a venit boier între boieri ne-a spus Golgota scuipărilor şi înjurăturilor. Şi nici că a venit vreun biruitor asupra celorlalţi oameni, atunci când s-a ridicat pe Muntele Căpăţânii Crucea Mântuitorului. Mântuitorul venea să pună altă împărăţie, cu mult mai de preţ decât toate împărăţiile. Să dea o mâncare cu mult mai de preţ decât toate mâncărurile. Să dea o băutură cu mult mai de preţ decât toate băuturile. Şi să dea o înălţare cu mult mai importantă decât toate celelalte înălţări.

Sfântul Ioan Gură de Aur, când pomeneşte despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la dreapta Tatălui, spune: „Cum nu se încrâncenează carnea pe tine, păcătosule, când carne din carnea ta şade împreună-şedere cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt? Cum nu ţi se încrâncenează gura, bârfitorule, când gura ta s-a înălţat la ceruri? Cum nu te cuprinde teama, hoţule, când mâini ca ale tale stau să îmbrăţişeze Treimea? Cum nu se cutremură picioarele tale, cel care alergi în calea păcatelor, când picioare ca ale tale s-au înălţat de-a dreapta Tatălui? Cum nu se înfioară inima în noi, când inimă ca a noastră bate în sânul Sfintei Treimi pentru noi şi pentru mântuirea noastră?”

Taină mare este aceasta a Înălţării, pentru că Hristos - Cel Care venise cu curăţenia Trupului şi care primise din pântecele Maicii Domnului trupul acesta şi carnea aceasta, pe care o mângâiem şi pe care o lovim, pe care o sărutăm şi pe care o scuipăm, pe care o hrănim şi pe care o purtăm prin lume, carne ca a noastră, trup ca al nostru - venea să ne arate că locul trupurilor noastre nu stă în păcat, nu stă în „burta viermelui”, cum zice Sfântul Grigore de Nazianz, ci stă în sus, în sânurile cele de netăgăduit ale Sfintei şi Celei de o Fiinţă Treimi.

Iată aşadar, iubiţilor, astăzi Hristos Îşi împlineşte drumul din străfundul Betleemului - căci peştera era cu mult sub pământ - până la înălţimea Golgotei. Şi din groapa mormântului, ce s-a făcut izvor de viaţă nouă pentru fiecare dintre noi, până la Înălţarea, sub ochii noştri uimiţi, şi şederea de-a dreapta Tatălui.

„Cine voieşte să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.” Mă întrebam, de când eram mic, ce le-o fi venit popilor ortodocşi şi Bisericii Ortodoxe să pună, în ziua Înălţării Domnului, Ziua Eroilor. Şi multă vreme n-am reuşit să găsesc răspunsul, poate şi pentru că multă vreme n-am fost atent la lectura Scripturii. Dar vedeţi, momentul de astăzi, al Înălţării Domnului, se termină aducându-ne aminte de alte momente din viaţa Mântuitorului. Ţineţi minte, era Mântuitorul la Iordan şi dintr-o dată Ioan, numai Ioan, vede cerurile deschizându-se, Porumbelul coborând pe creştetul Mântuitorului şi aude glas din cer spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, întru Care am binevoit!” Mai auzim apoi că, iată, la această Înălţare la ceruri, cerurile se deschid şi ucenicii, cu ochii aceştia, ca ai noştri, au văzut cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu înălţându-Se şi şezând de-a dreapta Tatălui. Ba mai mult, cuvântul evangheliştilor Marcu şi Luca este întărit de al acestuia din urmă, în Faptele Apostolilor, când ne spune acelaşi lucru: Cerurile se deschid şi văd pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui.

Ne mai spune oare vreodată Scriptura acelaşi lucru? Da! Da, atunci când ni se vorbeşte despre întâiul mucenic al neamului creştinesc, despre Sfântul Arhidiacon Ştefan, acela care, în vremea când era bătut cu pietre, când i se apropia moartea, spunea: „Văd cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui!” Iată! Acest „stând de-a dreapta Tatălui” vine să ne arate că Hristos Domnul nu Se află într-o şedere ca a noastră în strană, picior peste picior sau şezând pur şi simplu, ci stă aşa cum stau cei care stau în picioare. Stă de-a dreapta Tatălui, pentru că Hristos Domnul ştie să-Şi primească prietenii în Împărăţia Lui! Aşa este o gazdă cum se cade. Stă de-a dreapta Tatălui, pentru a primi pe cei rânduiţi să fie împreună cu El. Spusese Domnul: „Iar Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.” Pe toţi ai Lui, Hristos îi întâmpină în poziţia aceasta de gazdă ospitalieră, Care primeşte la Sine pe toţi aceia care, fie în veacurile trecute, fie în veacurile de acum, au primit mucenicia pentru Hristos, au primit cununa muceniciei pentru ca Domnul să-i poată primi cum se cade, ca Unul Care împreună cu ei a însemnat aceeaşi moarte în inima Sa.

Şi atunci, vă întreb: oare nu aceasta este tâlcuirea zilei? Oare nu de aceasta au pus Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca ziua Înălţării Domnului să fie legată de ziua pomenirii Eroilor? Pentru că noi n-am avut eroi dintre aceia care să vânture praful Europei în căutare de aur şi argint. Nici n-am avut dintre aceia care să treacă peste graniţele ţării noastre ca să ducă răzbunare în numele unor lucruri călcate în picioare. S-a întâmplat - fără îndoială că s-a întâmplat - ca, de exemplu, ardelenii, când au intrat în Ungaria după Al Doilea Război Mondial - mai cu seamă cei din zona Ipului şi a Trăsnei, satele acelea pe care le-au decimat hortiştii maghiari - să nu se poarte ca nişte creştini întru totul, să uite o clipă de Hristos. Dar a fost o clipă dintr-un război de aproape şapte ani! Pe când alţii, şapte ani de zile s-au purtat ca nişte păgâni şi n-au avut măcar o clipă de creştinism în gândirea lor. De aceea eroii noştri nu sunt unii oarecare. Sunt dintr-aceia pe oasele cărora s-au zidit Bisericile noastre. Aduceţi-vă aminte de momentul în care binecredinciosul Ştefan cel Mare învingea câte un pâlc sau câte un val sau câte un ocean de turci şi ridica, pe locul unde şedeau osemintele eroilor, sfântă mănăstire - loc de pomenire. Noi n-avem altare puse la îndemână doar pentru cucoane bine boite şi doar de dragul unor conţi prin castele. Altarele noastre sunt altarele poporului. Niciodată nu s-a făcut diferenţă în Biserica Ortodoxă între cei care intră cu cizme cu carâmbii până peste genunchi şi sărmanul căruia îi plezneşte noroiul pe picioarele goale. Pentru că Biserica noastră nu este una obişnuită. Este una a lui Hristos Dumnezeu şi a eroilor, cei pe oasele cărora s-au zidit Bisericile noastre. Noi n-avem biserici din piatră de râu seacă. Avem biserici din cărămidă făcută din lut românesc, călcat în picioare de strămoşii noştri pentru ca să ia forme cărămizii. Şi ei tot eroi se chemau, pentru că a ridica Biserică Ortodoxă, în vreme ce ungurul şi sasul te călcau în picioare şi dacă ridicai un vrej de hrană pentru tine, mi se pare mai eroic decât a bombarda un neam în numele moralei europene. Cu mult mai de preţ sunt mamele noastre, care au ştiut să fugă în creierii munţilor ca să-şi ascundă copiii de furia celor fără de Cruce şi să-şi lase bărbaţii în urmă, să ţină piept cât se poate. Căci fugeau purtând cu ele - scris este! - într-o mână pe copii, iar în cealaltă Antimisul şi Evanghelia Bisericii, încredinţate de Părintele satului.

Ne întreabă ungurii pe la congrese internaţionale de ce nu avem biserici din veacul I. Păi de unde să avem, când suntem neam de oieri? Şi nu ne e ruşine s-o spunem. Şi suntem neam care a avut biserici de lemn, dar în care au bătut inimi de aur. Şi focul a năpăstuit lemnul şi a ars piatra pe care era zidit lemnul, dar ne-au rămas Evangheliile şi ne-au rămas Antimisele, adică ne-au rămas Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine. Cuvântul lui Dumnezeu pentru un popor nobil şi eroic, şi Sfintele Taine pentru nişte mucenici ai lui Hristos.

Mi-e temă că toţi cei care dau lecţii despre eroismul lor în nu ştiu ce fel de meci internaţional, sau în nu ştiu ce întâlnire internaţională de şah, sau la vreo olimpiadă internaţională de computere, cei care dau lecţii pentru că au reuşit să strângă în jurul lor mii sau milioane de oameni de dragul de a vedea un film sau un personaj dintr-un film, vor avea mare surpriză când vor da faţă în faţă cu dumnezeul filmelor lor şi al bălăcărelilor lor şi când vor vedea că proastele de românce, ălea care fac copii cu nemiluita, ălea care nu-şi lasă copiii nici la bine şi nici la rău, şi proştii ăia de români, care au preferat să moară săraci decât călcaţi în picioare, care au preferat să rămână vorbind limbă românească în Biserică, decât limbi occidentale în orice alt for internaţional, de dragul lui Hristos, când vor vedea deci că aceştia stau acolo unde se cade să stea cei pe care Hristos îi alege din veac să fie împreună cu El mărturisitori ai slavei Tatălui.

Prin eroii noştri putem să ne uităm liniştiţi la cer. Şi astăzi vom vedea cerurile deschizându-se şi pe toţi mucenicii neamului românesc şezând de-a dreapta Tatălui. Cine nu are ochi de văzut nu va vedea niciodată! Şi nu avem voie să ne minţim că va vedea vreodată în foamea noastră, în călcarea noastră în picioare, în lecţiile făcute de noi la lumânare sau la uşa deschisă a sobei (pentru că nu ardea nimic într-însa), în faptul că eram obligaţi să pierdem duminică de duminică slujind de dragul unui ideal pe care tot ei l-au băgat în capul altora… Nu cred că aceste lucruri sunt la voia întâmplării sau vor fi trecute cu vederea de Dumnezeu.

Noi suntem rodul binecuvântării lui Hristos peste Apostoli. Noi suntem rodul binecuvântării lui Hristos cu două mâini peste aceia care cred că Hristos este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Să rămânem cu bucurie mare, cum spune Evanghelia, în Ierusalimul nostru mic, dar care-L încape pe Dumnezeu, în Ierusalimul în care Dumnezeu e mai important decât orice altceva!

Să rămânem aşadar cu bucurie, să ne rugăm şi să aşteptăm! Nu va trece mult şi Duhul Sfânt Se va pogorî peste noi, întărindu-ne în credinţa noastră strămoşească şi confirmând nezdruncinat în noi credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh! Amin.

Biserica din Lazaret, 1999