Credinta cea adevarata
(Duminica a VII-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

IPS Dr. Laurentiu STREZA, Mitropolitul Ardealului

Duminica ce uneste Inaltarea si Rusaliile are o semnificatie deosebita pentru Sfanta noastra Biserica. Ea este dedicata Parintilor ce au participat la Primul Sinod Ecumenic, cel de la Niceea, de la care am primit si pastram neschimbata pana astazi formula marturisirii mantuitoare a dreptei credinte sau Crezul, cum il numim de obicei.

Crezul, pe care il stim cu totii - caci il rostim prima data (sau este rostit de nasi in numele nostru) la Taina Sfantului Botez, iar apoi la fiecare Sfanta Liturghie -, expune, pe scurt, continutul credintei noastre: Credem si marturisim pe Unul Dumnezeu, cunoscut si preaslavit in Treimea cea de o fiinta si nedespartita, Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Credem si marturisim ca Fiul, Dumnezeu adevarat, S-a pogorat din ceruri si S-a facut om adevarat, prin conceperea si nasterea din Preacurata Sa Maica, Pururea Fecioara Maria. Credem si marturisim ca a patimit si S-a rastignit, ca a murit si a fost ingropat, evenimente mantuitoare pentru a caror praznuire anuala ne-am pregatit de-a lungul Postului Mare si de a caror incununare cu Invierea Sa cea de a treia zi ne-am bucurat, iata, timp de patruzeci de zile, pana la Praznicul Inaltarii Domnului.

„Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui“, marturisim in Crez, pana ce va veni din nou, sa judece viii si mortii. Asadar, acolo, de-a dreapta Tatalui Sau si a Tatalui nostru, Se afla acum Mantuitorul Iisus Hristos si intr-acolo chemam noi, preotii, cand rostim „Sus sa avem inimile!“ - adica sa avem toata atentia si gandurile, toate dorintele si sperantele -, iar poporul raspunde „(Le) avem, (inaltate) catre Domnul“. De ce se cuvine sa fie asa? Pentru a-L primi cu vrednicie pe Imparatul tuturor, pe Cel nevazut, inconjurat de ostirile ceresti, si pentru a ne umple de Duhul Sau cel Sfant, Domnul si Facatorul de viata, pe care L-a trimis ucenicilor Sai la Cincizecime si pe Care ni-L innoieste noua mereu, in fiecare an la Rusalii si apoi duminica de duminica, sarbatoare dupa sarbatoare, la fiecare Sfanta Liturghie.
Mare si nespus este harul Domnului Iisus Hristos, caci El a ridicat firea noastra omeneasca la cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatal, pentru a ne pogori noua slava Duhului.

Dupa ce Mantuitorul ne-a aratat existenta pamanteasca a lui Dumnezeu prin invatatura si minunile pe care le serbam pe parcursul anului bisericese, El ne arata acum si existenta cereasca a omului. Dupa ce L-am vazut pe Dumnezeu in om, El ni-L arata acum pe om in Dumnezeu. Nu pentru Sine face aceasta, ci pentru noi si pentru a noastra mantuire, pentru ca sa fie de acum inainte si pentru noi „precum in cer, asa si pe pamant“, pentru ca si noi sa traim de acum viata cereasca, viata noua, renascuta de Sus, din apa si din Duh, prin Botez si Euharistie, prin pocainta si paza sfintelor Sale porunci.
A trai aceasta viata noua in Hristos inseamna a renunta la patimile egoiste, omorandu-ne, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, „madularele… cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea si lacomia, care este inchinare la idoli“, lepadand mania, defaimarea, cuvintele de rusine, „pentru care vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii“ (Col 3, 5-8).

Stim inaltimea si exigentele vietii celei noi la care suntem chemati, insa nestiinta, uitarea si nepasarea ne impiedica sa punem in lucrare poruncile dumnezeiesti. Aceasta este si cauza pentru care mereu primim semne ca prin modul nostru de viata maniem bunatatea lui Dumnezeu. Ce altceva sunt incercarile de tot felul, bolile, epidemiile, inundatiile atat de dese? Prin pacate noi intoarcem purtarea de grija a Stapanului vietii noastre in mustrare, pentru ca nu pazim libertatea pe care ne-a daruit-o si ne facem iarasi, de bunavoie, robi ai pacatelor. Si, chiar mai rau, suntem nepasatori fata de pacatele care ne inconjoara si, de multe ori, incurajam si pe altii sa le faca, inmultind astfel raul in lumea aceasta.
Cu durere mare in suflet insa vedem, in zilele noastre, cat de mult inmultirea pacatului in societatea noastra atenteaza la curatenia sufleteasca a fiilor Neamului nostru. Ce alt pacat a mai osandit Mantuitorul cu asemenea cuvinte: „Cine va sminti pe unul din acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui daca si-ar lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare“ (Mc 9, 24)?! Oare, nu sunt vizati aici si cei care ii departeaza pe copii si tineri de Dumnezeu, stricandu-le mintea si inima, mai ales, cu imaginile desfraului, adulterului si pornografiei expuse pretutindeni, la televizor si in vitrine, in vorbe si imbracaminte? Altadata, oamenii traiau mai modest, in conditii mai putin igienice, dar se rusinau de pacate. Astazi, avem canalizare subterana, dar murdariile sufletesti le deversam prin zeci de canale TV, in public si in case. Avem igiena, dar unde este rusinea?

Cat de multe eforturi si jertfe se fac pentru a preveni si a combate focarele de infectie ale epidemiilor! Dar ce facem cu fumatul, cu consumul de droguri si cu desfraul, care se raspandesc printre copiii nostri? Ducem razboi cu virusii, dar acceptam, resemnati, ba chiar incurajam, pacatele de moarte.

E timpul sa ne trezim din acest somn al constiintei, sa intelegem mustrarea lui Dumnezeu, sa ne indreptam viata, sa fugim de pacate, sa ne pazim mintea curata si sa cerem indurarea lui Dumnezeu, prin post, rugaciune si milostenie.
O data cu Inaltarea Domnului, am serbat si Ziua Eroilor. Altadata, adultii si tinerii isi dadeau viata pentru apararea tarii si a credintei, pentru viitorul liber si curat al copiilor lor. Astazi, prin mila lui Dumnezeu, nu ne mai ameninta aceleasi razboaie sangeroase, nu se mai cer aceleasi jertfe. Se cere insa tot mai mult un alt eroism, cel al bunei-cuviinte, al castitatii si al fidelitatii, eroismul curajului de a ne pastra credinta primita de la Mantuitorul, prin Apostoli si prin Sinoadele Ecumenice, si de a trai dupa invataturile ei. Sa ne masuram viata dupa aceste cuvinte ale Sf. Apostol Petru: „Hristos a suferit o data moartea pentru pacatele noastre, El, cel drept, pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu… Asadar, fiindca Hristos a patimit cu trupul, inarmati-va si voi cu gandul acesta: ca cine a suferit cu trupul, a ispravit cu pacatul, ca sa nu mai traiasca timpul ce mai are de trait in trup dupa poftele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu“ (I Ptr 3, 18; 4, 2).
Cat de mare este taina credintei noastre! Dumnezeu a coborat pe pamant, ca sa ne ridice pe noi la ceruri, ca sa ne uneasca cu Treimea, sa ne umple de Duhul Sfant, sa ne dea si noua viata Lui, daca voim. Sa nu ne aratam indiferenti, nici nerecunoscatori fata de acest dar dumnezeiesc! Ci sa il primim cu frica, cu credinta si cu dragoste si sa il punem in lucrare, cautand si afland astfel „cele de Sus, unde Se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Col 3, 1), Caruia fie slava, cinstea si inchinarea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin!

Vezi si:

• Pr. Constantin Necula - Luminători prea străluciţi ai adevărului lui Hristos