Predică la Duminica Cincizecimii

fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Ca să-mi deschid cuvântul din ziua aceasta, am să mă folosesc de primul text pe care vecernia cea mare de aseară ni-l pune la îndemână, prin grija Părinţilor: „Prăznuim Cincizecimea şi venirea Duhului, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii! Cât de adâncă este taina! Cât de mare şi de cinstită! Pentru aceasta, grăim către tine: Făcătorule a toate, Doamne, slavă Ţie!” Iar ceva mai încolo, tocmai pentru a sublinia bogăţia de sensuri a acestui Praznic al Praznicelor, născător de Biserică, acelaşi glas al Părinţilor, cuprins în cuvinte, zice: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte preoţii, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rânduiala Bisericii o plineşte. Cel Ce eşti de o Fiinţă şi de un scaun cu Tatăl şi cu Fiul, Mângâietorule, slavă Ţie!” Cutremurătoare cuvinte pentru o realitate cutremurătoare!

În miezul acestei sărbători stă împlinirea întregului efort pe care Hristos Domnul l-a făcut ca să ne restaureze întru Împărăţia Sa cea cerească. Inima zilei de astăzi s-a născut în Pogorârea la iad a Mântuitorului. Acolo, în coborârea Sa la iad, într-o Cincizecime a vieţii în regatul împietrit în întuneric al morţii celei părelnic fără de sfârşit, în acea rupere a zăgazurilor întunericului, s-a născut sărbătoarea Bucuriei de acum. Când la suprafaţa lucrurilor Hristos Domnul părea învins şi supus morţii depline, sub crusta de pământ unde-şi aflase adăpost iadul, izbucnea Cincizecimea biruitoare de acum. Răsturnare a Babelului, care altădată pedepsea aroganţa celor care se voiau locuitori ai cerului fără alt efort decât acela al facerii cărămizilor, ziua de astăzi e început şi temelie Bisericii, alcătuirea care ia cu asalt cerul, făcută din cărămizi vorbitoare, adică fiecare din noi fiindu-i mădular spre cucerirea Împărăţiei. Cort nou şi sfânt, Biserica se vădeşte astăzi rug nou pe Sinai, nemaiîncetându-şi de acum arderea, până când toate se vor plini.

Ca într-o grabă a insuflării Duhului, n-am putea nicicum rosti toate câte le-a adus ziua aceasta. Poate doar să admirăm, cu mută bucurie, poarta de cer prin care curge spre noi binecuvântarea. Dar şi înfăptuind în toată viaţa noastră prezenţa Duhului Sfânt în Taina vieţii noastre. Duh Sfânt intrat în viaţa noastră prin Taina Sfântului Botez şi a Sfântului Mir şi mereu făcut viu şi actual prin celelalte Taine ale Bisericii: Spovedania şi Împărtăşania, pentru noi toţi, dar şi acelea ale Sfântului Maslu, Cununiei sau Hirotoniei pentru cei care, cu adâncă nevoie sau înaltă chemare, s-au învrednicit de aceste lucrări ale Duhului Sfânt. Pentru că toată viaţa noastră stă constituită pe darurile Duhului Sfânt, pe care Biserica ni le-a cântat astfel: „Duhul Sfânt este Lumină şi Viaţă şi Izvor viu, înţeles cu mintea. Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, bun, drept, înţelegător, stăpânitor, curăţitor de păcate; Dumnezeu şi îndumnezeitor, foc din cer premergător; grăitor, lucrător, împărţitor de daruri; prin Care toţi proorocii şi dumnezeieştii apostoli, împreună cu mucenicii s-au încununat. Uimitoare auzire, neobişnuită privelişte, foc care se împarte spre dăruirea de daruri” (Stihiră idiomelă, glas 4). Aceasta este esenţa praznicului de azi: Dumnezeu, Care Se dăruieşte.

Aş vrea însă să luăm aminte la încă un aspect. În Oltenia, mai precis în Gorj, la Tismana, există obiceiul ca, îndată după vecernia cea mare, unită de obicei cu Sfânta Liturghie, preotul slujitor să arunce cu frunze de nuc peste credincioşi, când se cântă „Acum limbile s-au făcut tuturor spre semn, în chip vădit…” şi celelalte toate stihoavne în final. Un frison cuprinde pe oameni şi, atinşi parcă de răcoarea frunzelor, chipurile adunate în rugăciune, concentrate în a-L vedea pe Hristos, se destind şi un zâmbet se aprinde peste feţele lor. Atunci când am văzut dintâi aceasta, mi-am zis: dacă atingerea cu frunzele acestea ne-au umplut de bucurie, ce bucurie va fi fost când Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, S-a pogorât peste Apostoli, îmbrăcându-i cu putere de sus! Şi de la ceata Apostolilor, prin împărtăşire, a revărsat harul asupra credincioşilor, luminându-ne inimile cu priceperea şi întărindu-ne în credinţă!

Iată, dar, iubiţilor, câtă grijă poartă Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre! Cât de discret ne poartă în grija Sa, cu dragostea Sa! Cât de mişcător Se-apleacă în toate tulburările noastre, limpezindu-le! Bucuros de noi, Dumnezeu ni Se dăruieşte cu prisos, aşteptând mereu să ne împlinim. La toate darurile pe care Duhul Sfânt ni le dăruieşte, nu este greu să ajungem cu efort constant, susţinut. Să începem reînviind în noi măcar duhul bunului simţ, acela de la care trebuie să începem lucrarea noastră în dobândirea celorlalte daruri ale Duhului Sfânt. De la Care să începem reconstrucţia vieţii în normalitate.

Mâine, în zori, luminaţi de lumina pe care ne-a dat-o praznicul Rusaliilor, ca şi de Pogorârea Duhului Sfânt, Cel Care pretutindenea este şi pe toate le împlineşte, vom intra în prăznuire de vedere a Sfintei Treimi. Să ne lăsăm dar umpluţi de boarea de Rai ce este astăzi început de dar mântuirii noastre!

Cu gândirea mereu şi mereu la Poruncile Sale. Amin.

Braşov, 2004