Priveghere la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (I)

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Îmi îngădui ca scurtul cuvânt pe care vreau să vi-l pun la inimă în seara aceasta să-l socotesc un rod al Bibliei, cartea cu care am ieşit ascunsă sub felon. Fără îndoială că o ştim toţi şi-o lăsăm ba să se prăfuiască, ba să nu se prăfuiască; o folosim numai când vrem noi şi de cele mai multe ori, din păcate, alegem din ea numai părţile care ne plac. Dar aş vrea să vă spun că mai mult adevăr decât ne rosteşte de fiecare dată Scriptura în raport cu Dumnezeu în primul rând şi apoi în raport cu noi, nu vom găsi nicăieri, oricât am căuta.

De ce vă spun acestea? Pentru că de fiecare dată avem cu privire la sfinţii pe care-i prăznuim în Biserică, două aduceri aminte. O aducere aminte ţine de rânduiala ritmului bisericesc, aceea care ni-i trimite din când în când în faţă, ca într-un fel de film – duhovnicesc, e drept, dar film -, stăm câteva ore împreună cu ei, auzim cântările ce li se aduc… Şi mă gândeam astăzi că ştiu cel puţin câteva persoane – care au şi plecat din timpul Vecerniei de altfel – cărora degeaba li se vorbeşte despre Sarra şi Avraam şi despre minunile acelea menţionate în citirile din Vechiul Testament, care se cheamă Paremii. Ei au nişte cunoştinţe, dar foarte vagi. Exact ca la Nuntă! Pot să le spun eu: „… Să te înmulţeşti ca Rahila, binecuvântată să fii ca Sarra şi ca şi cutare şi precum cutare…” Habar n-au pe ce lume trăiesc, din acest punct de vedere.

Deci acesta este un ritm bisericesc, acela al aducerii aminte de către Biserică, ea tot timpul atrăgându-ne atenţia asupra personajelor principale ale marii drame care este aşteptarea, plinirea vremii şi mai apoi întinderea aceasta către a Doua Venire a Mântuitorului. Celălalt ritm ţine însă de bătaia inimii noastre şi bătaia inimii noastre poate să facă în fiecare zi sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Şi noi aşa trebuie să citim Scriptura: ca şi cum am participa la o Liturghie, la o anamneză permanentă, la o permanentă aducere-aminte a vieţii Mântuitorului, dar şi a tuturor acelora care intră în raza de acţiune a acestei Lumini, a acestui Far care este Hristos, personaj – cum ar spune cei care ar comenta-o pe Hortensia Papadat Bengescu, de exemplu – personaj reflector, care, unde merge, luminează totul în jurul său. Or Hristos Domnul vine şi luminează dintr-o dată toate personajele acestei drame cuprinse între copertele Vechiului şi Noului Testament deopotrivă.

Aşa se întâmplă cu Sfântul Ioan Botezătorul! De fiecare dată descoperim citind şi recitind şi recitind şi recitind Scriptura, noi şi noi argumente că el este prooroc, înaintemergător şi botezător al lui Hristos. Dar dacă ne dăm seama că este prooroc şi botezător de la prima vedere – în icoane chiar are figura aceasta harismatică de prooroc, iar botezător ştim că este, pentru că mai totdeauna e înfăţişat binecuvântând şi botezând pe Mântuitorul – termenul acesta de „înaintemergător” rămâne mai mereu suspendat. Şi dacă îi întrebi pe oameni de unde vine, ei bine, nici ei nu ştiu. Acest apelativ de „înaintemergător”, pe care i-l dă Sfântul Ioan Evanghelistul ne face de fiecare dată să ne gândim că baza în tot ceea ce facem noi este Revelaţia lui Dumnezeu. Noi nu putem să vorbim în Biserică şi să facem minuni spre slăvirea lui Dumnezeu, fără Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să fim atenţi la ce facem apel când zicem „Doamne miluieşte!”, la ce facem apel când zicem „Amin” sau când ne închinăm la icoane, ori când stăm în poziţie de drepţi în Biserică, sau atunci când cântăm. Bine ar fi ca la strană să se înveţe o dată pentru totdeauna pe de rost versetul acesta: Noi să scădem ca Hristos să crească. Şi în general, în slujire, o să vedeţi, ca preoţi, că cel mai bine vă veţi simţi atunci când veţi rosti rugăciunea liturgică, dacă vreţi, înainte de: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”, „Doamne, ajută-mă să scad ca Tu să creşti!” Şi o să vedeţi că din acest „Eu să scad ca Tu să creşti!” iese afară toată Liturghia. Pe măsură ce se desfăşoară Liturghia, preotul dispare – şi apare în permanenţă, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai plenar, din ce în ce mai pătrunzător, Hristos.

Pentru că acesta este rostul înainte-mergerii noastre lui Hristos; nu să ne scoatem pe noi în relief, ci pe Hristos să-L punem înainte. Exact aşa cum la o teză de doctorat, vrând să vorbeşti despre meritele autorului, nu atragi atenţia mai întâi că şi tu ai nişte merite raportate la teza lui de doctorat. Spui clar: are meritul că… şi abia apoi, în cele din urmă, dacă vrei să scoţi în relief contribuţia ta la ceea ce celălalt a realizat, aduci aminte şi de tine, dar în ultimul rând.

Minunată este icoana aceasta a preoţiei înainte-mergătoare a Sfântului Ioan Botezătorul! Ştiţi de ce vă spun acestea? Pentru că din păcate pentru noi, am început să fim noi mai buricul pământului decât se cade să fim. Am devenit din ce în ce mai orgolioşi şi mai superficiali. E gândul meu şi nu pot să tac, pentru că dacă buzele mele nu vor grăi, mi-e teamă să nu urle pietrele de pe stradă.

Uitaţi-vă la modul în care noi înşine nu ne mai facem înainte-mergători ai lui Hristos! Uitaţi-vă la predicile noastre, care scot în faţă din ce în ce mai mult vocaţia preotului, cunoştinţa lui, gândirea lui, vocabularul lui, cultura lui, predicile rămânând însă fără finalitate. Intră oamenii şi ies din Biserică asemeni unor bolovani. Uitaţi-vă la feţele lor! Nu se mai simte aproape nimic. Pentru că nu li-L mai dăruim pe Hristos viu, Care să-i însoţească acasă şi să Se rupă cu ei şi să Se răstignească împreună cu ei, de fiecare dată, în necazurile lor. Uitaţi-vă la cartea de teologie care se publică! Păi scriau Sfinţii Părinţi înainte cărţi de teologie nu ca să intre în cadrul universitar, să-şi capete titlul de conferenţiar sau de profesor. Scriau fiindcă Biserica, mediul în care-şi desfăşurau activitatea le cereau să scrie; şi cereau aceasta cu stringenţă, nu numai ca să se afle în treabă, ci pentru că Hristos era Cel care cerea unuia dintre înainte-mergătorii Lui să vorbească despre El, Hristos Domnul, înaintea oamenilor.

Aşa cum cântarea liturgică remarcaţi că este întotdeauna înainte-mergătoare intrării lui Hristos în slava dintru care a ieşit. Toţi suntem, dacă vreţi, înainte de fiecare Liturghie, asemeni Bisericii care în Vinerea Mare cântă Prohodul, Vecernia, apoi întotdeauna Utrenia Învierii. Cântarea aceasta ne-a pregătit ca o batere în uşile sufletului nostru ca să deschidem porţile să intre Împăratul măririi. Toată cântarea are rolul de a fi înainte-mergătoare lui Hristos. De aceea toţi, în Biserică, dacă vom şti să scădem noi şi să facem pe Hristos să crească, ne facem înainte-mergători ai lui Hristos în raport cu semenii noştri.

Nu se mai aşteaptă bolboroseală din partea Bisericii. Nu mai avem dreptul de a ne bate joc de Teologie, la modul în care timp de sute de ani, unii, care au despărţit Tainele de cuvânt, au încercat s-o facă. Sfântul Ioan Botezătorul este mare nu numai pentru că a proorocit. Vedeţi cât de frumos se leagă în el proorocia cu liturgicul, cu botezul şi cu jertfa, pentru că orice înainte-mergător înseamnă că spală cu sângele său mai întâi chipul Celui care avea să spele cu Sângele Lui sufletele noastre, ale tuturor! Aici este taina cea mare! Pentru că în chipul acesta al Sfântului Ioan – Botezătorul, Înaintemergătorul şi Proorocul – întotdeauna vom avea această icoană a Bisericii, care are în ea deopotrivă toate aceste prerogative. Când vreunul dintre ele va lipsi, masa cea cu trei picioare nu va mai avea punctele de sprijin necesare să rămână în picioare, ca pe masa aceasta să se pună chivotul cu Trupul şi Sângele lui Hristos; se va dărâma.

Căutaţi aşadar ca în viaţa voastră de zi cu zi, de fiecare dată, aşa să vă vedeţi conştiinţa voastră înaintea lui Dumnezeu: în permanenţă să fiţi vestitori ai lui Dumnezeu ca nişte prooroci, prin viaţă curată să vestiţi curat cuvântul lui Dumnezeu; să fiţi înainte-mergători ca oamenii să vadă mereu în voi chipul Celui Care urmează după voi şi care este cel mai de preţ, acela al Mântuitorului nostru Iisus Hristos; şi să fiţi întotdeauna botezători, nu în sensul că-L veţi boteza iarăşi pe Hristos – să nu fie sminteala asta în mintea voastră! -, ci în sensul de a fi întotdeauna participanţi la botezul acesta fundamental pe care Hristos în Duhul Sfânt îl dă preotului.

Luaţi seama, aşadar, proorocilor, înainte-mergătorilor şi cei ce primiţi mereu botezul dinspre Hristos şi dinspre Duhul Sfânt şi dinspre Tatăl Ceresc, ca în tot ceea ce faceţi, voi înşivă să fiţi vestitori ai Răsăritului celui de Sus! Şi să nu vă temeţi nici măcar o secundă că nu veţi avea în jurul vostru pâlpâirea aceasta de har ajutătoare a Sfântului Ioan Botezătorul. Ţineţi minte că este singurul dintre oameni care, în toate icoanele, este prezentat purtând şi aripi de heruvimi, semn că era cel dintâi care putea să poarte pe aripile lui buna vestire: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”

Să luaţi seama, deci, nu cumva să faceţi o Teologie fără Dumnezeu, fără lectură despre Dumnezeu, fără trăire în Dumnezeu şi fără cunoaştere a lui Dumnezeu în intimitatea cea de taină a foişorului celui de foc, care este inima voastră! După ce le veţi avea pe acestea trei, sigur n-o să mai aveţi chipurile acestea pălite de frica de examene, încercănate de nesomnul unor nopţi pierdute uneori – Dumnezeu să mă ierte! – matematic în zadar şi nici stresate că s-ar putea să nu aveţi finalitatea pe care v-o doriţi. Finalitatea voastră nu este aici. Pe toţi ne aşteaptă, cu bună-vrerea lui Dumnezeu, şederea în rândul acelora care, cu aripi, în jurul Tronului celui ceresc, cântă veşnic slavă lui Dumnezeu: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot!”

Iată, aşadar, sărbătoarea aceasta a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul aş vrea s-o vedeţi un pic în renaşterea noastră în Ioan Botezătorul, în această icoană a Sfântului Ioan Botezătorul. Numai acela este cu adevărat student teolog, care urmează împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul mai întâi şcoala pustiei, a credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Dacă pe acestea trei nu le veţi avea pe deplin în inimile frăţiilor voastre, să ştiţi că şi misiunea pe care veţi încerca s-o îndepliniţi între oameni nu va avea rod. Eu cred că e de ajuns Bisericii năpasta care-i vine prin tot felul de neaveniţi în rândurile ei. Nu este cazul ca şi cei care se pregătesc să-I slujească numai lui Dumnezeu să se facă asemenea lor.

Luaţi seama să nu ne facem asemănători celor care la întrebările care li se pun nu răspund, ci răspund la întrebările care ar vrea ei să li se pună, pentru a-şi mări de fiecare dată locul în piaţa de idei a societăţii.

Să învăţăm împreună ca noi să scădem pentru ca Hristos să crească, noi să ne lăsăm întemniţaţi pentru ca Hristos să stea la lumină, noi să ne lăsăm decapitaţi, pentru ca Hristos să intre în capul fiecăruia dintre cei care se întâlnesc cu noi.

Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să aibă grijă de noi, mai ales în această perioadă de furtuni, nu neapărat duhovniceşti, dar suficient de puternice încât să ne zguduie. Amin.

Capela Facultăţii de Teologie – Sibiu, 1999