A început Postul Adormirii Maicii Domnului

Audio 1 Comentariu

Postul închinat praznicul Adormirii Maicii Domnului a început în acest an de astăzi, vineri, 31 iulie 2009. Atunci când data de 1 august cade în zilele de joi sau sâmbătă postul Adormirii Maicii Domnului începe mai repede cu o zi.

.


Şi în acest an, ierarhul nostru IPS Andrei a trimis o scrisoare pastorală către toţi preoţii parohi din Arhiepiscopia Alba Iuliei, prin care îi îndemnă ca în perioada acestui post, pe lângă săvârşirea Sfintelor Liturghii din zilele de miercuri şi vineri, în fiecare seară să se oficieze slujba Paraclisului Maicii Domnului, slujbă urmată de o meditaţie pornind de la cartea intitulată: „Mai putem trăi frumos? – Pledoarie pentru o viaţă morală curată”, semnată de ierarhul nostru. Aşadar, pe cuprinsul Arhiepiscopiei noastre, pe durata întregului post, se va săvârşi Paraclisul Maicii Domnului, iar după slujba Paraclisului se vor ţine meditaţii legate de: „Vindecarea sufletului”. Postul nostru de radio va transmite în direct în fiecare zi această slujbă. Despre folosul duhovnicesc al postului ne-a vorbit IPS Andrei:
– insert
IPS Andrei dintr-o înregistrare pe care o puteţi urmări în această seară de la ora 19.30, în cadrul emisiunii Convorbiri duhovniceşti, realizată de Părintele Sabin Vodă.

Sursa: Radio Reîntregirea

Povestea zilei, 31.07.2009 – Vizite la Mânăstirea Sâmbăta şi la Mânăstirea Râmeţ

Marturisitori, Povestea zilei Fara comentarii

Vizite la Mânăstirea Sâmbăta şi la Mânăstirea Râmeţ

Într-o zi a postului Sfinţilor Apostoli, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au hotărât să meargă la Mânăstirea Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca, cel pe care părintele Stăniloaie în prefaţa primei ediţii a Filocaliei îl numeşte Ctitorul Filocaliei româneşti. M-au chemat, dar împreună cu Nicu Mazăre şi Bălan Iulian, hotărâserăm să mergem la Mânăstirea Râmeţ (Alba) la părintele Oţea, Stareţul Sfintei Mănăstiri. Şi părintele Oţea şi părintele Arsenie veniseră în urma unor revelaţii avute la Sfântul Munte Athos şi începuseră restaurarea mânăstirilor, aşa cum le descoperise Dumnezeu.

Ceea ce făceam noi era un fel de evadare, căci deplasarea ne era limitată la satele din jur. Sâmbăta, după ce Nicu Mazăre găsise o hartă topografică militară cu toate cotele de nivel şi toate potecile şi l-am convins pe Avram să ne însoţească, am plecat de cu noapte. Valeriu, Ion şi Marin au apucat în sens invers, spre Făgăraş.

De tânărul gardian Avram ne-a legat o prietenie strânsă, încât devenisem ca fraţii. Pentru a nu atrage atenţia se îmbrăcase civil şi pregătise un fel de delegaţie, confecţionată ad-hoc, care motiva transportarea noastră de la o colonie la alta. Ne-am rătăcit în apropierea Cheilor Geoagiului; dar, deşi cu greu, am ieşit în drumul care duce de la Teiuş, prin Stremţ şi Geoagiu, spre Râmeţ. În apropierea Cheilor am întâlnit o Biserică arsă şi părăsită şi o piatră mare înfiptă lângă drum, pe care era trecut actul de devastare, incendiere şi distrugere a 30 de Biserici şi Mânăstiri săvârşit de armatele conduse de generalul von Bukow. Am plâns în suflet batjocura şi umilirea la care a fost supus nu numai neamul nostru, ci chiar Hristosul lui Dumnezeu, gândindu-mă cum ştie satana să dezbine fraţii de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Am ajuns la Mânăstire spre amiază.

Părintele Oţea era în mijlocul câtorva zeci de oameni, în majoritate bărbaţi, care tocmai terminaseră lucrul pentru ziua aceea şi se pregăteau să ia masa şi apoi să plece acasă. Era de fel din Râmeţ, sat situat pe culmea care mărginea valea râului Geoagiu. Plecase la vârsta de 13-14 ani la Sfântul Munte Athos şi crescuse acolo, trăind în duhul marilor învăţători athoniţi. Era acum bărbat la 30-35 de ani. Figura lui cu ochi ageri exprima voinţă sfântă şi blândeţe înţeleaptă. În 1940 avusese o vedenie. I se arăta pe apa Geoagiului, aproape de satul lui natal, o mânăstire frumoasă, iar un glas îi poruncea să se întoarcă în România şi să o rezidească aşa cum i se arătase în vis.

Încercând să reconstituie imaginea din vis, nu-şi amintea să fi văzut nicăieri urmă de zid sau ruină a vreunei mânăstiri sau biserici, deşi se jucase şi se scăldase în apa Geoagiului cu toţi copiii satului. Descoperind duhovnicului său vedenia, acesta i-a spus să mai aştepte şi dacă visul se va repeta, să-l încunoştinţeze. Visul s-a repetat şi i-a fost descoperit duhovnicului. Acesta i-a amânat plecarea şi i-a spus:

– Dacă şi a treia oară se repetă, întreabă-l pe cel ce-ţi vorbeşte unde se află locul şi ce trebuie să faci.

Visul s-a repetat şi a primit răspuns că mânăstirea se află chiar în vadul apei, acoperită de pietre şi aluviuni, dar abătând cursul apei şi săpând va găsi temeliile fostei mânăstiri. Aşa s-a întors părintele Oţea în ţară şi a cerut aprobarea Patriarhiei şi Ministerului Cultelor să înceapă lucrarea. Erau la guvern legionarii când, după pierderea Basarabiei şi Bucovinei, a Ardealului şi Cadrilaterului ţara era plină de refugiaţi.

Părintele Oţea s-a dus în sat la Râmeţ, la rudele şi cunoscuţii dânsului şi le-a făcut cunoscută porunca Duhului, pentru care venise de la Athos. Satul s-a hotărât să participe la această lucrare. Abătând cursul apei pe un vad mai vechi, au început săpăturile, oamenii rânduindu-se zilnic în echipe de lucru, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Au găsit temeliile Bisericuţei, au construit un dig puternic, au descoperit chiar în piciorul Sfintei Mese a altarului un izvor cu apă miraculoasă, dulce. Au zidit o clădire ca adăpost în caz de intemperii a celor ce munceau şi pentru odihna de peste noapte a bătrânilor care făceau mai greu drumul până în sat. De asemenea, o trapeză unde puteau lua masa 100 de persoane. Părintele a desenat şi zugrăvit în două tablouri mari vedenia de la Athos cu imaginea mânăstirii aşa cum i se arătase în vis.

Ne-am prezentat părintelui cine suntem şi de ce am venit; i-a rugat pe oameni să intre în trapeză şi să se pregătească de masă. Pe noi ne-a condus la Biserică; zidurile erau înălţate din piatra râului, dar netencuite. Făcându-ne istoria Mânăstirii, ne-a dat să gustăm din apa izvorului. La masă am cunoscut oamenii care reconstituiau, plini de bucurie sfântă, ceea ce cu două veacuri şi jumătate în urmă distruseseră vrăjmaşii neamului nostru, lăcaşurile de închinare şi vieţuire sfântă.

În dreapta şi stânga părintelui şedeau cei doi mari meşteri, zidarul şi dulgherul, apoi meseriaşii şi salahorii, apoi feciorii satului, destul de mulţi, spre bucuria Părintelui, la urmă femeile în ordinea vârstei. Ne aflam în rânduiala sfântă a bisericii primare. Părintele a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrul săvârşit, a binecuvântat masa şi poporul. Am gustat mâncarea: ciorbă de cartofi, fasole cu murături şi pâine, aflată din belşug pe masă. În timpul mesei, un călugăr tânăr, singurul care venise de curând la această Mânăstire, a citit din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pe pereţii trapezei erau icoane ale multor sfinţi şi martiri. Doi dintre săteni angajaseră în şoaptă o mică discuţie:

– Ni mă, zicea unul, văz’tai ce păpuci are Sân Medru în picioare?

– Da’ păi, că nu-i Sân Medru, mă!

– Da cine-i, mă?

– Că-i Sân Giorgiu, mă, că-i pă cal şi omoară balaurul!

– No, mă, că bine zâci!

– No, aşa papuci să am io!, zise un tânăr care trase cu urechea.

– No, că praf i-ai face mâini la joc, îi replică părintele zâmbind, făcând aluzie la pasiunea feciorului.

Am zâmbit toţi. Masa s-a încheiat cu binecuvântarea oamenilor care plecau în sat, ca să revină luni la muncă. Înainte de a ne lua rămas bun de la părintele Oţea, care ne-a dat multe sfaturi duhovniceşti, l-am întrebat dacă nu cumva a avut în vizită la Mânăstire pe un oarecare Tarnovschi? Auzisem că acest agent sovietic umbla prin mânăstiri pentru a depista călugării legionari. Ne-a spus că a fost un individ îmbrăcat în sutana călugărească care invoca protecţie şi ajutor, zicând că e persecutat şi urmărit de organele de stat, pentru credinţa lui legionară, dar a băgat de seamă că e farsor şi l-a alungat. Ne-a spus că puţin timp după aceea a venit şi Valeriu Gafencu cu alţi doi prieteni, care l-au prevenit în privinţa lui Tarnovschi. Aşa am aflat că Valeriu fusese înaintea noastră la Râmeţ.

Ne-am întors în colonie când se înnopta de-a binelea, obosiţi de marşul forţat peste atâtea culmi, dar cu inimile pline de bucurie pentru cele ce aflasem. Purta de grijă Dumnezeu pentru sufletul şi pământul neamului nostru românesc. Atunci când satana dezlănţuia urgia întunericului lui, Dumnezeu aprindea în ungherele minţilor opaiţe care să ardă până neamul se va umple de lumină.

Peste trei zile s-au întors şi Valeriu, Ion şi Marin de la Sâmbăta. Erau plini de bucurie pentru cuvântul sfânt cu care se împărtăşiseră din gura părintelui Arsenie Boca.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Povestea zilei, 30.07.2009 – “Moartea.”

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Moartea

Seara sau dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă ca sacii la moară şi erau duşi la malul Mureşului, răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Bălana, iapa deşelată care trăgea căruţa, mergea în pas domol, jelind neştiută de nimeni tragedia neamului românesc. Mai apoi, de bătrâneţe şi durere, avea să se prăbuşească alături de cei pe care-i purtase pe ultimul drum. Mai târziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor Dealul Robilor.

Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau pe pereţi, încercând să se ridice şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură, în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau: „Apă…, apă…” Moartea le alina orice suferinţă.

Acum nimeni nu ştie ale cui sunt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate vrând parcă să apuce razele soarelui – ziua – şi ale lunii – noaptea – sau dinţii presăraţi că mărgelele pe marginea potecii înguste?

La Înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pământul îşi vor da morţii lor şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui, în veci.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Povestea zilei, 29.07.2009 – “Morţi înviaţi.”

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Morţi înviaţi

Cel cu care s-a săvârşit minunea următoare m-a rugat să nu fac cunoscut numele lui, deci nu voi satisface curiozitatea cititorului. Dacă Dumnezeu va voi, va face El însuşi cunoscut numele acestuia.

Peste noapte sau în cursul zilei se întâmpla să moară unul, doi, trei sau chiar mai mulţi deţinuţi într-o cameră. Dimineaţa, la deschidere, cei morţi erau aşezaţi la uşă şi, după raport, deţinuţii de drept comun care făceau serviciul de ordonanţă îi duceau la morgă (în subsolul Celularului). Până seara se strângeau zece, douăzeci sau chiar mai mulţi din toată închisoarea. Noaptea erau transportaţi cu căruţa la cimitirul din Dealul Robilor şi îngropaţi sumar.

Într-una din aceste nopţi deţinutul cioclu, de drept comun, care scotea morţii din morgă şi îi preda pe scară celui ce-i încărca în căruţă ca pe saci – sub privirile atente ale miliţianului care ţinea evidenţa – a constatat că unul dintre morţi suflă şi încearcă să se mişte. La început s-a înspăimântat. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, îl ridică în spinare şi ducându-l pe scară le spuse celuilalt şi miliţianului:
– Ăsta-i viu! Ce facem cu el?
Miliţianul şi celălalt hoţ priveau cu ochii holbaţi mortul înviat. După o clipă de ezitare miliţianul decise:
– Dă-l, mă, deoparte, până raportez cazul! A înviat săracu’!
Hoţii încărcau ceilalţi morţi lăsându-l pe cel înviat lungit pe ciment. La un moment dat hoţul tresări:
– Ia te uită bă că şi ăsta suflă!
Miliţianul se apropie, constată învierea, stătu o clipă în cumpănă şi apoi, cu un rânjet sadic, decise:
– Lasă, bă, că şi aşa moare mâine…, du-l la căruţă… E pe lista morţilor, e mort!
Omul fu aruncat în grămada celor ce nu se vor mai întoarce din Dealul Robilor decât în cugetele noastre, pentru a ne mustra pentru păcatele neamului acestuia.

M-am întrebat cutremurat: cum a fost posibil ca dintre cei doi morţi înviaţi unul să fie păstrat în viaţă, ca o mărturie a milei lui Dumnezeu, iar altul să fie îngropat de viu, ca o mărturie a împietririi inimii omeneşti? Cine a înmuiat inima călăului pentru un condamnat la moarte şi cine a împietrit aceeaşi inimă numai după câteva clipe, pentru un altul? Oare nu ni se întâmplă şi nouă, fiecăruia, acelaşi lucru de foarte multe ori?

Iată şi paradoxul judecăţii omeneşti: unul a fost păstrat în viaţă să îşi poarte în continuare crucea suferinţei, în trup, poate spre ispăşirea unor păcate, ca să nu fie sancţionat în veşnicie; iar altul a fost îngropat de viu luând, poate, cununa unei sfinte mucenicii!

„Necunoscute sunt căile Domnului…” Nouă, celor ce încă nu am murit sau încă nu am fost îngropaţi de vii, ne rămâne un singur lucru, care e cel mai de folos sufletelor noastre: să plângem!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Povestea zilei, 28.07.2009 – Moş Epure

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Moş Epure

Păstrez ca odoare două cărticele care circulau în închisoare şi constituiau material ajutător pentru continuarea unui proces interior, început la intrarea în Frăţia de Cruce sau în Cuib. Sunt simple. Una, Îndreptar de spovedanie, este o sinteză a lucrării Oglinda duhovnicească a protosinghelului Nicodim Măndiţă. Cealaltă, Despre mărturisire, cuprinde un capitol din Mântuirea păcătoşilor, a lui Agapie Criteanul.

Tatăl unuia dintre camarazi, Moş Epure, bătrân şi bolnav, scria ziua şi noaptea la lumina unui opaiţ, – o călimară cu ulei, – aceste cărţulii, pe care fiul său Costică le distribuia în Celular. Acest Om făcea o operă duhovnicească extraordinară. Mântuind pe alţii se mântuia pe sine. Cu răbdare demnă de ucenicii care copiau în mânăstiri sau în chilii pustii Sfânta Scriptură sau alte lucrări Sfinte, caligrafiind cu majuscule înflorate cuvântul sfânt şi de învăţătură patristică, Moş Epure, pătruns de învăţătura tainică a Cuvântului Dumnezeiesc, părea înger în trup. În afara zâmbetului ce te învăluia ca o lumină sfântă, gestul lui de dăruire a cărţuliilor devenea sacru: „Gustă şi vezi ce bun este Dumnezeu”. Era de un calm, de o linişte sufletească şi un fel de a se mişca aşa de cuminte, încât ţi se părea că te afli în faţa unui Sfânt uitat de Dumnezeu pe pământ pentru a te binecuvânta în numele Său.

De câte ori îl vedeam, plângeam, fără să ştiu de ce. De sfiiciune, de bucurie, de dragostea cu care mă învăluia în privirile lui… Plâng şi acum, când îmi aduc aminte de dânsul, fără să pot spune de ce? Poate şi pentru că niciodată, absolut niciodată, nu l-am auzit vorbind. Şi nu ştiu dacă l-o fi auzit cineva, poate doar fiul său, cu care şedea în celulă. Vorbea doar cu ochii aceia buni şi blânzi şi cu gestul acela sfânt de oferire a Cuvântului scris de el, zile şi nopţi, săptămâni şi luni în şir. Probabil asta era taina lui: „Ce cuvânt omenesc aş putea spune când, iată, aici vorbeşte Dumnezeu!

Pe una din cărţulii mi-a oferit dedicaţia: Crăciunul 1946 să fie, frate Maxim, prilej de bucurie şi înălţare. Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii acum şi totdeauna pe calea îndreptărilor Lui. Fratele tău, Moş Epure.

Moşule Sfânt, sunt mai mult decât încredinţat că Dumnezeu te-a făcut lumină în Lumina Cuvântului Său veşnic. Roagă-te pentru mine, păcătosul, pentru tot neamul, pentru păcatul groaznic al uciderii dintre noi, al uciderii de prunci, al desfrâului, al recrucificării lui Hristos; ca toţi să facem voia Lui, şi să nu se bucure diavolul că a înşelat făptura lui Dumnezeu.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Povestea zilei, 27.07.2009 – Părintele Vasile Serghie

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Părintele Vasile Serghie
În perioada de „tranziţie” (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de „punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:
– Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…

Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:
– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?!

Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor. Am îngenuncheat în rugăciune. Dacă un preot se cutremură, gândindu-se la răspunderea ce o are pentru această slujbă sfântă, este mai uşor pentru un mirean să se mântuiască… Anghel Papacioc îmi ghicea gândurile:
– Vezi, frate Virgile, că mântuirea este în posibilitatea lui Dumnezeu nu pentru cel ce doar doreşte, ci şi porneşte la lucrarea celor bune. Primul pas al acestei lucrări este tocmai conştiinţa nevredniciei. Atunci intervine harul să te învrednicească dându-ţi puterea să înaintezi la locul slujirii tale.

Anghel Papacioc, era atunci tainic Călugăr şi Preot!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! – de Radu Gyr

Poezie Fara comentarii

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! – de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Povestea zilei, 24.07.2009 – “Tu sa te întorci repede, ca o sa traga dupa tine.”

Povestea zilei, Pr. Arsenie Boca 1 Comentariu

Ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea ca trebuie sa mearga la parintele la închisoare, sa-i duca sapte bucati de pânza alba, o pâine si o bucata de slanina. Sa taie felii pâinea si slanina. S-a dus, si când a ajuns, i le-a bagat usor. Si i-a spus: „Tu sa te întorci repede, sa nu-ti întorci capul înapoi, ca o sa traga dupa tine”. Pe toti paznicii i-a adormit. Când o iesit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, si au început sa traga. Ea  s-a dus mai încolo, speriata, si nu s-a mai vazut.

“Alte marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2008

Povestea zilei, 23.07.2009 – “Exista Rai si iad.”

Povestea zilei, Pr. Arsenie Boca 1 Comentariu

„Exista Rai si iad”, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Parintele Arsenie, rostite cu o voce puternica si care nu admitea replica, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a parut un raspuns la nedumerirea mea în privinta acestor doua notiuni: iad si rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o gradina frumoasa, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea si nefericirea vesnica.

Cu aceasta afirmatie categorica si-a început Parintele Arsenie seria de predici tinute zilnic, uneori si de doua ori pe zi, între 1 si 20 iulie, de la altarul din padurea Manastirii Sâmbata.

Parintele hotarâse sa tina aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe tarani îi sfatuia sa plece sa-si vada de gospodariile lor, caci, zicea Parintele: „Cu un intelectual am mai multa bataie de cap decât cu o mie de tarani”. Aceste predici pe care le ascultau fascinati, au fost o adevarata scoala revelatorie de spiritualitate crestina pentru majoritatea ascultatorilor, crestini prin traditie si Botez, dar nu si prin întelegerea mesajului lui Hristos în viata veacurilor pamântesti. Lipsa de întelegere si, mai ales, de acceptare fara cârtire a învataturilor vietii. La întrebarea: De ce este atâta suferinta în lume? Parintele a raspuns raspicat: „Evaziune de la suferinta nu cunosc: si Hristos a suferit. Rabda!”. Raspunsul era clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, si tu, omule, poti rabda si nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fara cârtire sau deznadejde.

“Alte marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2008

Povestea zilei, 22.07.2009 – “Ficatul tau nu se mai poate regenera decât daca mai faci un copil”

Povestea zilei, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

Parintii mei au fost la o nunta în Sercaita (satul natal al mamei) si pentru ca eram rude apropiate mama a participat cu 3 zile înainte la ajutor la nunta. Într-una din zile a mâncat 2 ochiuri, ouale find tinute într-o zeama de var ca sa tina mai mult. Aceste oua i-au afectat tot organismul, în special ficatul. Dupa nunta, la vreo 2-3 zile, mama facea niste crize asemanatoare cu cele de epilepsie. Sâmbata s-a deplasat împreuna cu tata la Bucuresti la Draganescu, la Parintete Arsenie. L-au gasit pe Parintele pictând. Când au intrat pe usa bisericii Parintele si-a îndreptat privirea spre ei si a strigat catre mama: „Ce zic doctorii din Fagaras ca ai, ma?”. Mama i-a raspuns: „Epilepsie, Parinte”. Dânsul a zis: „Ma, astia te omoara cu zile. Nici ei nu stiu, dar nici tu nu stii. Stii de unde ti se trage ce ai?”. Mama a zis: „Nu stiu, Parinte”. Parintele a zis: „Adu-ti aminte când ai fost la nunta asta la tine acasa, ai mâncat doua ochiuri?”. „Da, Parinte, am mâncat”. „Ochiurile pe care le-ai mâncat au fost oua bagate în var. Sa te duci sa-i spui celei pe care le are sa le arunce pe toate ca sa nu mai îmbolnaveasca si pe altii. Tu ai fost mai sensibila si ti-a îmbolnavit ficatul. Ficatul tau fiind foarte bolnav nu-si mai poate reveni si nu se mai poate regenera decât daca mai faci un copil”. Apoi s-a uitat la tata si i-a spus: „Daca vrei ca fetele tale sa aiba mama în continuare trebuie sa mai faci înca un copil caci numai asa i se va regenera corpul”. Tatal meu a zis ca daca asta e situatia o sa mai faca un copil. La care Parintele i-a spus ca si a treia va fi tot fata, desi tata îsi dorea un baiat. I-a spus ca poate sa fie multumit de fete pentru ca-l vor asculta si vor fi în jurul parintilor. Au mai avut, într-adevar, înca o fetita, caci suntem trei surori. Mama si-a revenit si e sanatoasa.

“Alte marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2008  

« Precedenta