Moartea

Seara sau dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă ca sacii la moară şi erau duşi la malul Mureşului, răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Bălana, iapa deşelată care trăgea căruţa, mergea în pas domol, jelind neştiută de nimeni tragedia neamului românesc. Mai apoi, de bătrâneţe şi durere, avea să se prăbuşească alături de cei pe care-i purtase pe ultimul drum. Mai târziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor Dealul Robilor.

Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau pe pereţi, încercând să se ridice şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură, în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau: „Apă…, apă…” Moartea le alina orice suferinţă.

Acum nimeni nu ştie ale cui sunt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate vrând parcă să apuce razele soarelui - ziua - şi ale lunii – noaptea - sau dinţii presăraţi că mărgelele pe marginea potecii înguste?

La Înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pământul îşi vor da morţii lor şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui, în veci.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002