Povestea zilei, 31.08.2009 – “Sfântul Patrick şi lumina de Paşti”

Povestea zilei 1 Comentariu

Sfântul Patrick şi lumina de Paşti

din Viaţa Sfântului Patrick, luminătorul Irlandei (381-480)

Adunarea de la Tara urma să fie ţinută chiar în ziua de Paşti a acelui an. Regele dăduse o hotărâre în întreaga ţară, ca toate focurile din insulă să fie stinse cu o zi înainte. În dimineaţa zilei de duminică, acestea trebuiau să fie aprinse din nou de la focul ce ardea în casa regelui. Încă de sâmbătă s-au adunat la Tara toate căpeteniile insulei, alături de mulţimi nenumărate de druizi şi oameni de rând. Patrick a ajuns către seară şi s-a dus, împreună cu însoţitorii săi, pe un deal aflat la mică depărtare de Tara.

Fiind Sâmbăta Mare, la miezul nopţii a început să slujească, alături de ucenicii săi, slujba Învierii. Când a împărţit credincioşilor lumina de Paşti, întreaga vale din Tara s-a umplut de o lumină strălucitoare şi minunată. Văzând aceasta, regele s-a aprins de mânie cumplită şi a întrebat cine era cel ce îndrăznise să aprindă focul înaintea lui. Înştiinţaţi prin vrăjile lor de venirea omului lui Dumnezeu, druizii i-au răspuns regelui cine era cel ce făcuse nelegiuirea, vestindu-i totodată că dacă în seara aceea nu va stinge focul ce fusese aprins, acela nu va mai putea fi stins vreodată. Leoghaire, peste măsură de furios, a trimis oameni ca să-i omoare pe cei ce îi încălcaseră porunca. Dumnezeu însă i-a păzit nevătămaţi pe slujitorii Săi, astfel că ostaşii trimişi s-au întors în scurtă vreme, spunând că o putere nevăzută nu îi lăsa să se apropie de adunarea creştinilor. Auzind astfel de cuvinte, Leoghaire le-a poruncit druizilor să-şi folosească toate vrăjile şi descântecele pentru a-l birui pe Patrick şi pe ucenicii săi. În fel şi chip s-au străduit preoţii păgâneşti să stingă lumina Învierii, însă nimic din toată puterea vrăjmaşului nu îi atingea pe creştini. Sfântul a continuat liniştit slujba de Paşti, terminând-o de-abia când se luminase de ziuă. După aceasta, adunarea creştinilor, avându-l în frunte pe Benen, care ducea în mâini o Evanghelie, s-a îndreptat spre Tara, unde se afla palatul regelui. Văzându-i venind, druizii au început să-şi folosească cu mai multă putere meşteşugirile drăceşti pentru a-i opri.

Citeste mai departe…

CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ

Articole, Cristian Muntean Fara comentarii

CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Romănească, nr. 3/2003

În societatea secularistă pe care o „traversăm” sentimentul credinţei îmbracă forme de-a dreptul curioase nu doar pentru cei ce nu se simt angajaţi în dimensiunea propriei Biserici ci şi pentru cei ce mărturisesc prin propria prezenţă apartenenţa la o comunitate eclesiologică.

Ar fi destul să amintim de puzderia „credinţelor” neoprotestante ca să înţelegem cât de diversificată este credinţa în perceperea dumnezeirii.

Dar pentru omul modern acest lucru nu prezintă importanţă. Credinţa a ajuns şi ea să fie o „marcă înregistrată” in economia de piaţă, fiind înţeleasă, de multe ori. într-un sens negustoresc de „ce mi se oferă?” Angajarea în credinţă a rămas rostul unei tocmeli cu cele sfinte cu scopul de a dobândi ceva imediat. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre „fruntaşii noştri” o folosesc ca imagine electorală ca să pară în faţa alegătorilor oameni cu frica lui Dumnezeu.

Citeste mai departe…

ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

Acatiste Fara comentarii

ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

(7 ianuarie)

După obişnuitul început se zic:

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:
Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulţumire, pe tine apărătorul şi fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozeşte pe noi, ca să-ţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Icosul 1:
Înger înaintestătător, al cetelor drepţilor, tu eşti, Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiasca lumină, luminezi pe toţi cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta şi cu fierbinţeală şi dragoste te măresc şi zic către tine aşa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuţi;
Bucură-te, lumină necuprinsă de ochii omeneşti;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioşilor;
Bucură-te, că tu eşti povăţuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioşilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creştinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, cel prin care se luminează făptura;
Bucură-te, cel prin care se goneşte necazul;
Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condacul al 2-lea:
Văzând toţi prealuminată vedenia ta, proorocule, şi noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mâna de creştetul Stăpânului, ai grăit aşa: Aliluia!

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 28.08.2009 – “Sfântul Cuthbert şi focul mincinos”

Povestea zilei 1 Comentariu

Sfântul Cuthbert şi focul mincinos

din viaţa Sfântului Cuthbert din Lindisfarne


Pentru smerenia sa, Dumnezeu i-a dat cuviosului darul de a zădărnici cursele vrăjmaşului, iar aceasta s-a vădit încă de când stătea la Melrose. Odată propovăduia într-un sat din apropierea mănăstirii, când cu darul pe care îl avea, a simţit că cel rău pune la cale un vicleşug pentru a-i împiedica lucrarea. De aceea şi-a întrerupt cuvântul şi a zis: „Fraţii mei dragi, ori de câte ori auziţi fiind propovăduite tainele Împărăţiei cerurilor, să luaţi seama ca să ascultaţi cu cea mai mare atenţie şi să nu îl lăsaţi pe diavol ca, prin griji prosteşti, să vă abată de la ascultarea lucrurilor care privesc mântuirea voastră veşnică: căci are o mie de căi viclene pentru a vă vătăma.”

Apoi şi-a reluat cuvântul. Însă în timp ce vorbea, răul vrăjmaş a aprins un foc mincinos peste o casă din apropiere. Flăcări uriaşe, care atingeau cerul, fiind purtate de vânt, păreau că vor să ardă întregul sat. Cuthbert, cu mâinile întinse, a reuşit să facă pe câţiva dintre săteni să rămână alături de el, însă ceilalţi, cei mai mulţi dintre ei, au fugit pentru a arunca apă peste foc. Acesta însă a continuat să ardă nestingherit, până ce Cuthbert, prin rugăciunile lui, l-a îndepărtat pe tatăl minciunii, care şi-a luat împreună cu el şi focul închipuit. Mulţimea, văzând focul stins dintr-odată şi casa nearsă, şi-a venit în sine. Toţi ţăranii au venit la sfânt cu ochii plecaţi de ruşine, cerându-şi iertare pentru nestatornicia şi slăbiciunea lor.

Vlad Benea, “Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus”, editura Renaşterea, 2006

Povestea zilei, 27.08.2009 – “Sfântul Columba şi monstrul din Loch Ness”

Povestea zilei 1 Comentariu

Vom mai arăta doar o singură întâmplare minunată din timpul propovăduirii sfântului, în care se poate vedea câtă putere are ascultarea atunci când este făcută cu credinţă nestrămutată.

Într-una din călătoriile sale, Columba a fost nevoit să treacă cu barca peste lacul Ness (Loch Ness), în care sălăşluia un balaur uriaş. Ajungând la malul lacului a văzut nişte păgâni care tocmai îngropau un om omorât de acel balaur. Fără a se înspăimânta câtuşi de puţin, sfântul i-a poruncit unuia dintre ucenicii săi să înoate până pe cealaltă parte a lacului, pentru a aduce barca care se afla acolo.

Ucenicul, pe nume Lugbe, a intrat fără şovăială în apele lacului, însă balaurul, care era aţâţat de moartea ţăranului, de cum l-a simţit s-a năpustit asupra lui. Toţi câţi se aflau pe mal priveau cu groază la cele ce se petreceau chiar sub ochii lor. Însă când balaurul a ajuns la mică apropiere de Lugbe, sfântul şi-a ridicat mâna, a făcut semnul Sfintei Cruci, şi i-a poruncit ca, în numele lui Iisus Hristos, să se oprească pe dată şi să se întoarcă în adâncuri. Lighioana s-a oprit ca şi cum ar fi fost prinsă de o mână uriaşă, şi a fugit neputincioasă înapoi.

Ucenicul a continuat să înoate netulburat, căci încrederea în stareţul său era deplină, şi a adus barca la sfânt. Văzând această mare minune, toţi, până şi picţii păgâni, au fost nevoiţi să-L slăvească pe Dumnezeul cel adevărat.
(din “Viaţa Sfântului Columba din Iona”)

Vlad Benea, “Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus”, editura Renasterea, 2006

Vezi si:

Povestea zilei, 26.08.2009 – “Părintele Nicolae de la Piatra Neamţ”

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Părintele Nicolae de la Piatra Neamţ

In urma altor mişcări de trupe, am ajuns cu un preot foarte bătrân, cred că avea peste 85 de ani, părintele Nicolae, din Piatra Neamţ, un monument de bunătate şi înţe­lepciune, în care vedeam chipul patriarhilor biblici. Ştia atâtea întâmplări minunate din viaţa manăstinlor noastre duioase şi frumoase, cu care ne umplea sufletele de mireasmă sfântă, era un Pateric viu.

După rugăciunea de dimineaţă, ne vorbea despre o virtute creştină. Aşa rânduisem. Expunerea teoretică era urmată de exemplificare. Era vorba despre smerenie şi îngâm­fare. Părintele a început direct cu exemplificarea printr-o povestire adevărată:

“Prea Sfinţitul Melchisedec al Romanului a fost invitat să ia parte la o serbare a românilor din Bucovina. Intrase în folosinţă calea ferată Iaşi-Cernăuţi. Pe vremea aceea trenurile aveau vagoane cu trei clase. Mulţime de preoţi, învăţători, târgoveţ şi ţărani mai înstăriţi, protipendada oraşelor şi târgurilor Moldovei, voiau să fie prezenţi la serbare. Melchisedec, spirit de o smerenie demnă de pustia Sinaiului, şi-a scos însemnele mitropolitane, s-a acoperit cu o pelerină uzată şi s-a aşezat într-un vagon de clasa a III-a printre ţărani şi negustori. Lângă fereastră, îşi număra în rugăciune metaniile isihaste. Într-o staţie, urcară un preot şi un diacon; cu statură impunătoare şi voce puternică, diaconul, lumesc în comportări, îşi făcea loc cu coatele:

– Faceţi loc, faceţi loc! Feţe bisericeşti!

Şi tuşea semnificativ. Preotul mai mărunţel, mai slăbuţ, rămăsese înghesuit mai
în urmă. Diaconul, ajungând lângă Melchisedec, uitându-se la ţinuta lui cam
neglijentă, îşi făcea anunţată prezenţa: „Îhâ! Îhâ… “; dar Melchisedec continua să-şi
numere metaniile netulburat.

– Feţe bisericeşti! Feţe bisericeşti! anunţă diaconul. Nu ne aude nimeni? Nu ne
vede nimeni? şi tuşi mai semnificativ.

Melchisedec, ridică privirea, îl măsură de sus până jos; plecându-şi pleoapele, îşi continuă rugăciunea.

-Tu călugăre, de unde eşti, de unde eşti?
-De la Mănăstirea Neamţu!
-Şi nu vezi… n-auzi? continuă cu aroganţă. Melchisedec smerindu-se, îi făcu o mică plecăciune.
-Ce hram ai ? întrebă diaconul batjocoritor.
-Călugăr prost!
-Aha… da, da! Călugăr prost, călugăr prost! Se vede, se vede! Da, da! rânji diaconul.

Melchisedec îşi continuă rugăciunea. Ţăranii din jur îşi dădeau coate. Diaconul s-a foit, a mai tuşit, a mai rostit de câteva ori: „Se vede, se vede! Călugăr prost!” apoi l-a privit cu aer dispreţuitor. Preotul rămăsese ghemuit între un ţăran şi un negustor care se tocmeau pentru o marfă.

Trenul a ajuns la Cernăuţi. Pe peronul gării, conducătorul românilor bucovineni, preoţimea, corul pregătit pentru primirea înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Melchisedec, erau în mare emoţie. Arhiereul nu apărea nicăieri.

Încet, după ce îşi pusese însemnele mitropolitane, înainta dinspre ultimul va­gon. Diaconul, mai greoi, rămas în urmă, văzuse travestirea.

Corul a intonat imnul de primire, toată asistenţa l-a primit cu „Pe stăpânul…” şi “La mulţi ani”, cu entuziasm. Melchisedec împărţea binecuvântări şi cei mai în­drăzneţi îşi prezentau subalternii, pentru eventuale promovări. Preotul cu care călătorise, printre lacrimi de bucurie i-a spus:

-Vreau să-l prezint pe diaconul meu. Un om de toată cinstea!

Şi căuta cu privirea pe deasupra mulţimii. Disperat că nu-l vede ieşi din aglomeraţie, diaconul stătea amărât la intrarea pe peron.

-Ce faci? Ţi-e rău? Vino să te prezint Mitropolitului! I-am vorbit de tine!
-Mulţumesc! Lasă. m-am prezentat singur!

Preotul a ridicat din sprâncene, nedumerit.”

Cu multe astfel de povestiri pline de tâlc duhovnicesc ne delecta părintele Nicolae.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Povestea zilei, 25.08.2009 – “Un doctor, un muncitor şi un ţăran”

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Un doctor, un muncitor şi un ţăran

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercârile de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”. Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă. Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de ai da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

– Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai
îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

– Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că
moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea
cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

– Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să
ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe
front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Avem grija de sanatatea noastra? (VI – Spatiul de emisie din creierul nostru.)

Articole 1 Comentariu

Ganduri despre ganduri – cum este spatiul de emisie din creierul nostru?

In ultimul timp tot mai multi oameni aleg sa-si petreaca timpul liber altfel decat uitandu-se la televizor.

Toti acestia au constientizat ca nu se mai informeaza de la televizor ci dimpotriva se simt dezinformati. Tot ei au simtit ca informatia bruta in cantitate extrem de mica raportata la timpul mare petrecut in fata televizorului.

Domnul Virgiliu Gheorghe sintetizeaza atent in cartile sale ceea ce noi simtim ca ceva este in neregula dar nu ne dam seama ce.

Astfel in cartea “Efectele televiziunii asupra mintii umane”, pe baza unor experimente efectuate incepand cu anii 1960, concluzioneaza ca efectele sunt de natura materiala dar si de natura psihica/spirituala.

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 24.08.2009 – “Atentat sanitar şi moral”

Marturisitori, Povestea zilei 3 Comentarii

Atentat sanitar şi moral

În Vinerea Paştilor 1963, masa pentru amiază ni s-a adus dimineaţa. Pe coridor auzeam la ora aceea zgomote de ciubere şi miliţieni în mişcare. Polonicele se scuturau greu în gamelele întinse prin vizete. Ni s-a servit iahnia de fasole cu carne de porc, bine aromata, cate o gamelă cu vârf, după ce ani de-a rândul am primit murături fierte, arpacaş sau uruială de soia cu gărgăriţe şi terci. Se reedita un atentat fizic şi moral pe care-l încercase şi maiorul Munteanu in 1944. Cei care aveam experienţă am sesizat intenţia diabolică, amintindu-ne de anii terorii antonesciene.
– Nu mâncaţi! Veţi muri dacă mâncaţi! Veţi face ocluzii intestinale şi nu vă vor scoate la spital! Aruncaţi mâncarea în tinetă! am avertizat.
Nu era uşor să te abţii. Simţurile fuseseră excitate, văzul, mirosul şi gustul, secreţiile toate intraseră în funcţiune, aşteptând împlinirea unei satisfacţii mortificate, cu sau fără voie. Miliţienii pândeau. Văzând că nu mâncăm, ba mai mult, că transmitem prin morse şi altora, au intrat în celulă şi au început să ne forţeze să mâncăm. Cei din celulă şi-au dat seama că am avut dreptate şi au suportat cu stoicism creştin loviturile.
În Vinerea Patimilor hotărâsem cu toţi să nu mâncăm până seara. După ce-au ieşit miliţienii ne-am rugat, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de cinstea par¬ticipării cu suferinţa noastră la Crucificarea Fiului Său. Dumnezeu ne-a saturat foamea cu bucuria acestui, gând şi n-am simţit în ziua aceea nici o trebuinţă sau nevoie pentru trupuri. Au fost doar câteva cazuri de ocluzii intestinale, care s-au rezolvat la spitalul -infirmerie al închisorii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

ÎNŢELESURI ORTODOXE

Articole, Cristian Muntean Fara comentarii

ÎNŢELESURI ORTODOXE

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Romănească, nr. 1/1996

Cuprinsă de valurile unei mări în furtună, corabia Ortodoxei încearcă să-şi păstreze echilibrul în vâltoarea acestor schimbări sociale descoperindu-şi frumuseţile faţă de cei ce caută să o întâlnească şi să o înţeleagă.

Nu de puţine ori s-a afirmat că Biserica Ortodoxă nu e la înălţimea chemării sale. că e supusă statului şi că a făcut compromisuri istorice. Iar anii ce au trecut de la Revoluţia din 1989 până acum au demonstrat că Biserica i-a urmat învăţătura cu înţelepciune neluând în seamă provocările la care era supusă de către fel de fel de diletanţi în credinţă. care mai mult polemizau în preajma sfintelor biserici decât să trăiască duhul dătător de viaţă al comuniunii liturgice.

Ortodoxia tine de esenţă, de comuniune cu harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. De care fiecare credincios îl primeşte în „vasul cel mai de preţ” si îl face lucrător prin iubire faţă de semenii săi. Dar cum ne-am obişnuit ca viaţa noastră să se desfăşoare după un anumit formalism (tipic) încercăm să ne încadrăm în credinţa noastră în anumite tipare. Ori credinţa nu are măsură proprie pentru toţi oamenii aşa cum nici iubirea nu poate avea, ci depinde de sufleul fiecăruia, de înţelesul fiecăruia.

Citeste mai departe…

« Precedenta