Povestea zilei, 04.08.2009 – “Construirea casei parohiale din Mesentea.”

Marturisitori, Povestea zilei 1 Comentariu

Construirea casei parohiale din Mesentea

Părintele locuia cu familia în două cămăruţe amenajate de dânsul în fostele magazii de lemne ale şcolii cătunului. Doamna preoteasă era şi învăţătoarea celor patru clase primare, fiecare cu câte 5-6 copii.

Ne-am gândit că meritau să locuiască într-o casă omenească. Enoriaşii, cele 60-70 familii, au contribuit cu materialele, iar noi cu munca. Până în toamnă am construit o vilă.

Soţia părintelui nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de gândaci şi broaşte şi pe noi să ne trateze mai atent. Presbitera Maria Oţoiu nu s-a putut bucura mult timp de frumosul cămin deoarece părintele Victor, ca şi fiul lor, preoţit şi el, aveau să fie arestaţi după 1950 şi amândoi să slujească în Biserica triumfătoare. Dânsa a rămas să-şi mângâie bătrâneţea lângă fiica lor.

Moş Vătăşelu, dulgher şi tâmplar de mobilă, care concepuse planul clădirii şi condusese echipele care lucrau în schimburi, era pomenit de părintele cu mare glas la ieşirea cu Sfintele Daruri. Era moş pentru că, după domnul Trifan şi Pandia Iancu era cel mai vârstnic din colonie la cei 50 de ani.

Dânsul a primit de la soţia sa, din Constanţa, un plic; lângă scrisoare, trei petale de trandafir, simbolul iubirii.

– Moşule, am îndrăznit să-l întreb, cum ai făcut că tuşica te iubeşte şi acum ca o adolescentă?

– Ehee, taică!… E taină mare dragostea. Dacă nu-I în suflet, nu ţine!

Atât a zis moş Vătăşelu în simplitatea vorbirii lui, sintetizând elogiul adus iubirii din gura Apostolului.

*
* *

În cimitirul care înconjura Bisericuţa, în partea dreaptă a altarului, se afla un mormânt. Pe crucea masivă de piatră de cremene scrie doar atât: „Aici doarme leul din Mesentea”. Părintele Oţoiu ne povestea cu amănunte luptele duse de acest preot în timpul răscoalei lui Iancu, cum a fost ucis ca un martir de armatele imperiale.

Câte stigmate ai lăsat, Mântuitorule, în trupul neamului acestuia, că sângerăm în toate colţurile de ţară, pe munţi, pe dealuri, prin păduri, prin lunci, pe văi, pe ape, prin râpi şi prin gropi neştiute?

O, neam al meu românesc! Cu mădularele tale de lumină prinde-te de toartele cerului, smulge-te din pământ şi scutură pe toţi vrăjmaşii tăi, văzuţi sau nevăzuţi. Înviază odată!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002