Joagărul de pe Galda

În vara lui 1947 era rândul nostru să ne minunăm de geniul tehnic al ţăranului român. Patru bărbaţi, între care Trif Milinton (Melinte, dar lucrase în America si îşi americanizase numele), într-o curmătură dincolo de Cheile Gălzii au abătut apele râului, creând un canal în care apele căpătau o viteză de curgere foarte mare. Cu câteva scule de dulgherie au confecţionat o roată de moară pe apă şi au construit un eşafodaj şi toate piesele componente ale unui joagăr de tăiat buşteni şi făcut dulapi de scânduri. Construcţia nu folosea nici un cui de fier. Ca unităţi de măsură pentru angrenajele dinţate şi balamalele de sincronizare au folosit falanga degetului mare, palma şi cotul, fixate într-o măsură. Fără metru, şubler, ceas sau alt etalon utilizat de arhitecţii, inginerii sau tehnicienii moderni. Doar cele patru pânze de joagăr aşezate vertical şi sistemul de reglare a spaţiului dintre ele erau metalice.

L-am rugat pe domnul învăţător Ionaş, directorul şcolii din Galda de Jos, să fotografieze utilajul şi să-l descrie, ca să rămână pildă pentru generaţiile viitoare. Nu ştiu dacă a mai putut-o face, şi dânsul a avut de înfruntat furia fiarei apocaliptice. Utilajul a funcţionat perfect toată vara; târziu în toamnă l-au demontat, începând de la locul unde sfârşiseră asamblarea pieselor.

- De unde ştiţi sau cine v-a învăţat să-l faceţi?

- D-apoi, domnişorule, mi-a răspuns Trif Milinton zâmbind, nu-i mare treaba aiasta…, că dacă ai văzut undeva, lucrul chiar te învaţă să-l faci.

N-am mai putut zice nimic, dar am înscris în sufletul meu o învăţătură: că Dumnezeu i-a dat omului mintea ca s-o folosească pentru binele lui şi al aproapelui. Deşi unii folosesc capul numai „ca să aibă cuier pentru pălărie”, cum zic ardelenii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002