Nucii Sfântului Andrei

Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Nucii Sfântului Andrei

 fragment din Calutul lui Dumnezeu – Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

De fiecare an era la fel. Ioan o lua pe soţia sa Elena şi pe cei patru copii pe care-i dăruise Dumne­zeu şi plecau -­ de fiecare dată se ivea o ocazie – spre Peştera Sfântului Andrei, nu departe de satul în care ei înşişi aleseseră să-şi trăiască viaţa. Şi satul lor avea o urmă de-a Sfântului peste câmpia largă şi mai mereu crăpată de soare ca o buză sărată de o sete nebună. Hămesită de apă, văioaga de câmp, ce despărţea satul de latura de nisip a lacului, înghiţea îndată firul de pârâu ce-o străbătea uneori primăvara şi care purta numele de Pârâul Sfântului. De altfel, se retrăseseră din vraiştea oraşului în satul cu pârâu binecuvântat tocmai de dragul prezenţei unei urme a Sfântului Andrei care aici, la unirea dintre pământ, apa mării şi cer, era numit simplu, de sine înţeles – Sfântu’. Ca un alint sau ca un murmur de adormit în pace pe copii.

Auziseră de multe ori despre intervenţia Sfântului Andrei în viaţa celor care locuiau urma de talpă apostolică ce însemnase pe ţărmul Mării Negre mersul bine­cuvântat al vestirii Evan­gheliei lui Hristos. De la om la dobitocul din grajd, de la floarea câmpului la piatra drumului totul vibra de un nu-ştiu-ce plin de lumină şi de har dumnezeiesc. Ioan – crescut de un bunic, preot, după ce-i plecaseră părinţii spre uşa de lumină, care se deschisese să‑i cuprindă pe când erau tare tineri – trăise mereu cu gândul la Sfântul Andrei, ocrotitorul de seamă al Bunicului şi ai unor prieteni de‑ai lui despre care, odată crescut, aflase că nu se cheamă „duşmani ai poporului” şi nici „criminali” cum ades îi auzise pe unii slujindu‑i. El şi‑i amintea îngenuncheaţi – mai ales la vreme de noapte – în miezul de lumină pe care‑l împrăştia candela Maicii Domnului sau, mai ales, a Sfântului Andrei – cel căruia se rugau cu lacrimi în ochi.

Citeste mai departe…