Avem grija de sanatatea noastra? (V – Despre aditivii alimentari.)

Articole Fara comentarii

Despre aditivii alimentari

Aproape fără excepţie, alimentele din comerţ conţin aditivi (cunoscuţi sub denumirea generică de „E”-uri), a căror menire este, se spune, aceea de a conserva, de a da culoare, formă, de a spuma, îngroşa şi mai ales de a da aromă în mod artificial, făcând astfel produsul atrăgător pentru clienţi şi vandabil timp îndelungat, uneori aproape nelimitat.

Cei mai mulţi cercetători spun că aditivii alimentari sunt substanţe chimice de sinteză şi, deoarece ele nu se găsesc în mod natural, nu ar trebui să facă parte din alimentaţia noastră. Impactul E-urilor asupra organismului este devastator, deoarece ele nu sunt recunoscute şi acceptate de către acesta. O substanţă străină, afirmă medicii, nu poate fi administrată timp îndelungat fără a produce efecte secundare. Consumul îndelungat de produse alimentare aditivate sintetic produce în organismul uman un adevărat bombardament chimic asupra organelor interne, compromiţând şi distrugând sistemul imunitar (acesta ajunge să producă anticorpi peste măsură, folosindu-i chiar împotriva organismului uman), precum şi o serie de tumori maligne şi benigne.

Aditivii alimentari sunt substanţe extrem de rar extrase din materii prime naturale, de cele mai multe ori ele fiind produse de sinteză relativ neconvenţionale.

Între aditivi, aromatizanţii alimentari cuprind substanţe sintetice sau, mai rar, naturale foarte variate. Aromatizanţii sintetici sunt admişi numai pentru aromatizarea produselor zaharoase, de patiserie, precum: îngheţată, ciocolată, margarină, băuturi alcoolice distilate, dar şi a altor produse, conform normelor de igienă. [1]

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 17.08.2009 – “Un preot monah la dreptul comun”

Marturisitori, Povestea zilei 2 Comentarii

Un preot monah la dreptul comun

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi zupa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă. Când folosea polonicul părea un gest sacru, ca mişcarea cultică pe care o face preotul în altar. Am hotărât să stăm de vorbă cu el. Într-o zi, după masa de amiază, pe când se pregătea să ducă ciuberele la bucătărie, Anghel l-a chemat în celula noastră. A privit bănuitor şi privirile lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare mută. A promis că va veni. După aproape o oră a sosit. Anghel l-a întâmpinat în uşă; s-a uitat atent împrejur apoi a salutat:

– Doamne ajută!

I-am răspuns cu aceeaşi salutare. Era un bărbat la patruzeci de ani, potrivit de statură, dar firav, cu privirea duioasă, chiar tristă. L-am rugat să ia loc pe pat, în faţa noastră. Şi Anghel a deschis cuvântul:

– Iartă-ne că te-am invitat la noi, dar înfăţişarea dumitale arată că nu ai ce căuta printre deţinuţii de drept comun.

Bărbatul se uita atent când la Anghel, când la mine fără să zică nimic. Şi Anghel a continuat:

Citeste mai departe…