Criminalii de război

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului. Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor,/ Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

Colonelul Manea, fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată - Ploieşti, care judecase şi lotul nostru şi dăduse mii de ani condamnare, a fost vizitat de Ţoţea Nicolae, care în urma schingiuirilor suferite la Bucureşti, de la Curelea şi Oproiu, rămăsese cu accese de tulburare nervoasă. Ducându-i gamela cu mâncare, porţia din ziua aceea, l-a întrebat:

- Mă cunoaşteţi, domnule colonel Manea?
- Nu…, nu…, nu ştiu cine eşti!
- Sunt Ţoţea Nicolae, m-aţi condamnat la moarte, dar mi-aţi schimbat pedeapsa la munca silnică pe viaţă în urma recursului făcut de apărare. Eram tânăr învăţător în satul meu şi am îndrăznit în 1940/41, să-l întreb pe şeful postului de jandarmi de la cine a primit ordin să-l aresteze şi să-l schingiuiască pe Dumitrescu, fiul preotului din sat, şi să scrie o declaraţie despre felul cum a fost omorât. Vă amintiţi? Aceasta era acuzaţia mea…

- Nu…, nu…, iartă-mă…, nu mă omorî. Ai venit să mă omori…, a început să ţipe disperat colonelul.
- Nu, n-am venit să te omor, căci dumneata eşti mort de mult. Am venit să te înviez. Am venit să-ţi arăt diferenţa între conştiinţa dumitale şi a noastră, de victime acuzate de crime şi fărădelegi pe care nu le-am făcut şi nu le puteam face. Am venit să-ţi arăt că suferinţa de acum este prilej de ispăşire a fărădelegilor pe care ţi-l oferă Dumnezeu, în Care n-ai crezut, pe Care L-ai batjocorit, căci v-aţi crezut atotputernici peste neamul acesta.

Şi Dumnezeu a arătat un semn. Ţoţea îi trimitea aproape zilnic o bucată din turtoi sau o porţie de mâncare. Când Manea s-a îmbolnăvit, Ţoţea s-a mutat în celulă cu el ca să-i îngrijească rănile pline de viermi. Numai Ţoţea l-a îngrijit până a murit, mâncat de viermi ca Irod, căci gardienilor le era scârbă de el.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002