Despre asumarea personală a învierii lui Hristos

Stelian Gomboş

Vă întâmpin cu Hristos a Înviat! E realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Hristos.

Când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negrăită a lui Hristos ci şi chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Hristos, pentru că numai aşa putem fi autentici creştini. A răspunde la întrebarea cum participăm noi la Învierea lui Hristos nu este un lucru uşor. Dar Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători au dat un raspuns nu numai teologic ci şi personal. Ei au arătat că omul dacă participă, ca experienţă la viaţa lui Dumnezeu poatesă şi învie în Hristos.

Metodologia lor e unică, ei au arătat că întâi trăim ca experienţă, ca realitate personală, ca practică, viaţa în Hristos şi numai după aceea teologhisim, vorbim ca discurs despre Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea dintre teologie şi viaţă, dintre teorie şi practică e organică, unitară de nedespărţit.

Astfel pentru ca noi să fim vrednici de învierea lui Hristos în plan eshatologic, al împărăţiei lui viitoare trebuie să înviem în El încă de acum, participând la viaţa în Hristos dată în Biserica din ziua cincizecimii. Deci participarea la viaţa în Hristos, la învierea lui Hristos e calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al cărei cap este Hrisros precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El care este Capul, Hristos”(Ef 4,16).

Deci viaţa în Hristos ne este dată în Biserică, şi de aceea Însuşi Hristos a instituit Sfintele Taine.

Omul îşi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieşte, participă la viaţa lui Hristos, se ilumineză şi se desăvârşeşte .

De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt e în sufletul omului, şi de la acest început el poate spune că are premisele vieţii în Hristos. La Botez se cântă „Câţi în Hristos v-aţi  botezat în Hristos v-aţi întrupat”. Dar această haină ce o îmbracă credinciosul este natura umană asumată de Iisus Hristos, cutot ce a făcut El, în ipostasul său, pentru noi. În taine e Hristos personal, aceasta e taina ce mulţi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participă la tot ce a făcut el pentru noi, ca întrupare, răstignire, moarte şi înviere.

A participa la viaţa lui Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta Euharistie (sau Împărtăşanie) Sfinţii Parinţi, continuând pe Părinţi Apostolici şi Sfinţi Apostoli spune că lumea, noi avem pe Hristos cel ce s-a întrupat pentru noi, a pătimit, s-a răstignit, a înviat şi s-a înălţat de-a dreapta Tatălui.

Ce mare taină, ce cutremur, ce iconomoie dumnezeisacă, în Sfânta Împărtăşanie. Mântuitorul arată apostolilor că el este Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”(6,51).

Şi le-a zis Iisus: „Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54).

Vedeţi deci că viaţa de veci, învierea sunt legate de participarea şi împărtăşirea de Hristos dată de El în Sfânta Biserică, în Sfintele taine şi mai exact în Sfânta Euharistie.

Acest adevăr ar trebui să ne înfricoşeze, dar şi să ne minunăm de marea iconomie a lui Dumnezeu făcută cu noi. Mă întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viaţa lui Hristos din Biserică. Cum poţi să participi la viaţa de veci, la învere dacă nu eşti în Biserică, dacă nu te împărtăşeşti de Hristos. Aici în Biserică e realism, e anamneză, e jertfă, la secte e neadevăr, ceremonialism. În taine el ni se dă cu natura sa umană rânoită, restaurată antologic şi numai participând la viaţa lui Hristos, dată realitate în taine, noi participăm la reînoirea naturii noastre, la iluminarea şi desăvârşirea ei. Viaţa în Hristos dată în taine este începutul vieţii veşnice, şi premisa învierii noastre. Ce răspundere poate avea un preot?

Viaţa aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridică a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice formă de asceză, de efort personal se altoieste pe acestă viaţă în Hristos dată în taine, în special în tainele iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie.

Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserică, e timpul ca acum să se de-a lămuriri, să se insiste asupra faptului că temeiul oricărei vieţi personale, orice formă de asceză şi mistică îşî originea, puterea, seva de viaţă numai în Sfintele Taine.Numai participând la viţa trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despătimire, de ilucinare şi desăvârşire. Aceasta e credinţa bisericii ca viaţă în Hristos şi cu Hristos de două milenii. Restul e o iluzie, o cale fără finalitate, un verbalism despre Hristos, o teoretizare numeşte Sfântul Ioan Scărarul.

Acesta este testamentul Domnului: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu Întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. Cap. 15. 5).

Acesta a fost şi Crezul Bisericii în istorie când şi-a precizat învăţătura sa dogmatică. Ea arată că conţinutul dogmelor priveşte viaţa şi participarea la adevăr ca viaţă, ca mântuire. Am arătat până acum că viaţa în Hristos, Învierea în Hristos ne este dată în Sfintele Taine şi am particularizat cu Taina Sfintei Împărtăşanii.

Este esenţial să spun că în Sfânta Împărtăşanie ne este dată şi starea de jertfă a lui Hristos din aceasta se hrăneşte şi dispoziţia noastră de jertfă. Precum tainei cruci urmată de slăvvita înviere aşa şi în cazul nostru, din dispoziţia şi capabilitatea de jertfă va urma ca o încununare învierea noastră în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat în lucrarea sa intitulată „Închinarea în duh şi Adevăr” că la Hristos nu se intră numai în starea de jertfă, iar noi împărtăşindun-ne cu Hristos, ne împărtăşim şi de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfă şi cea a Învierii sunt unite organic.

Acesta la făcut pe dascălul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul să afirme că Hristos vrea cu „fiecare dintre noi să săvârşescă taina întrupării sale”(Ambigua).

Această stare de jertfă este foarte importantă pentru spiritualitatea ortodoxă, ce nu s-a numit niciodată numai ascetică sau mistică ci în primul rând e clesială şi evanghelică.

Tradiţia filocalică este văzută ca o viaţă în Hristos, iar treptele de despătimire, iluminare şi desăvârşire sunt văzute ca o înoire, ca o înviere în Hristos, sau ca o înainte înviere în Hristos.

Sfântul Ioan Scărarul spune despre curăţire: „o numesc liberare de patimi şi pe bună dreptate, căci ea este începutul învierii de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase” (treapta XXIX). El vrea să arate, ca un al doilea Moise că cel ce ajunge părtaş al nestricăciunii ca culme a vieţii spirituale, este părtaş chiar al învierii  sufletului şi trupului înainte de învierea oştească. Toată asceza şi mistica sa practică e văzută ca  o moarte şi înviere în Hristos.

Acesta ne îndeamnă la un dialog: „Să cercetăm, vă rog, cine este mai mare  cel care a murit şi a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înşelat deoarece, murind Hristos a şi înviat, cel care fericeşte pe cel dintâi adevereşte că acei ce mor şi, mai mult încă, acei ce cad, nu sunt încercaţi de vreo deznădejde”(XV.-Despere curăţenie).

Acest cuvânt este de o mare forţă a căinţei, o putere în a lăsa viaţa păcatului şi a plăcerii şi muerilor şi a învia în Hristos, şi de o nădejde că chiar dacă cazi, ridicarea este oricând posibilă.

Părinţii au arătat că nimeni nu moare sub cruce, cine îşi asumă crucea,ca metania, ca pocăinţa, pronie şi judecată biruie păcatul, lumea şi diavolul. Dar ei au arătat că pe cruce în final trebuie să fim, nu sub cruce, cel ce se răstigneşte pe ea în sens personal, în viaţa acestei lumi, în lupta fără odihnă faţă de păcat şi de diavol cunoşte propria sa înviere, a naturii sale încă de acum. Aşa au gândit toţi părinţii mari ai Bisericii. Însăşi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, o convingere ce o trăia în planul vieţi de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov a văzut în toate sfintele sale nevoinţe învierea sa în Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

Căci în mijlocul istoriei stă pururea Învierea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Stelian Gomboş.