ÎNŢELESURI ORTODOXE

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Romănească, nr. 1/1996

Cuprinsă de valurile unei mări în furtună, corabia Ortodoxei încearcă să-şi păstreze echilibrul în vâltoarea acestor schimbări sociale descoperindu-şi frumuseţile faţă de cei ce caută să o întâlnească şi să o înţeleagă.

Nu de puţine ori s-a afirmat că Biserica Ortodoxă nu e la înălţimea chemării sale. că e supusă statului şi că a făcut compromisuri istorice. Iar anii ce au trecut de la Revoluţia din 1989 până acum au demonstrat că Biserica i-a urmat învăţătura cu înţelepciune neluând în seamă provocările la care era supusă de către fel de fel de diletanţi în credinţă. care mai mult polemizau în preajma sfintelor biserici decât să trăiască duhul dătător de viaţă al comuniunii liturgice.

Ortodoxia tine de esenţă, de comuniune cu harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. De care fiecare credincios îl primeşte în „vasul cel mai de preţ” si îl face lucrător prin iubire faţă de semenii săi. Dar cum ne-am obişnuit ca viaţa noastră să se desfăşoare după un anumit formalism (tipic) încercăm să ne încadrăm în credinţa noastră în anumite tipare. Ori credinţa nu are măsură proprie pentru toţi oamenii aşa cum nici iubirea nu poate avea, ci depinde de sufleul fiecăruia, de înţelesul fiecăruia.

Credinţa este „întâlnirea cu Altul” (Schmemann) prin iubire, iar Dumnezeu este iubire. Nu poţi să spui că iubeşti pe cineva fără „întâlnire” cu Dumnezeu. El este Acela care dă frumuseţe şi sens iubirii într-un mod desăvârşit. Aceasta încearcă să facă Ortodoxia să redea iubirea omului faţă de aproapele său prin întâlnirea cu Dumnezeu.

Dar ce păcat că noi ne pregătim prea greu această întâlnire şi ne lăsăm copleşiţi în nimicuri de care ne simţim atraşi cu întreaga natură a firii noastre păcătoase. Fericitul Augustin încercă să sintetizeze în câteva cuvinte lupta dintre cele două stări ale omului sugerând necesitatea voinţei în acceptarea uneia dintre cele două: „Dacă nu eşti spiritual până în adâncul fiinţei tale trupeşti eşti trupesc până în adâncul fiinţei tale spirituale”.

Ortodoxia se ocupă cu aceste adâncuri şi cheamă omul la îndumnezeire; chiar sfinţii Părinţi spuneau: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Ea nu-1 lasă pe om să rămână acolo unde se află. ci îi dă puterea de a urma calea anevoioasă spre desăvârşire, îi dă sentimentul că Dumnezeu este aici, că omul poate să devină din zi în zi mai plin de Dumnezeu, mai îndumnezeit (Costa de Beauregard).

Dar la aceasta stare de îndumnezeire omul nu poate ajunge oricum. Este nevoie de pregătire Prin rugăciune şi post, prin verificare interioară a virtuţii creştine în plan uman. Ortodoxia este slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, de aceea ea nu are nevoie de prozelitism.

Placide Deseille în „Nostalgia Ortodoxiei” argumenta realitatea ortodoxă: „Nu stă în duhul Bisericii Ortodoxe să se preteze la un prozelitism agresiv, nici la o activitate misionară organizată şi planificată. Eficacitatea ei misionară ţine de strălucirea tihnită a celebrărilor liturgice şi de chipul în care vieţuiesc preoţii, monahii şi credincioşii ei. Ea nu umblă după efecte spectaculoase nici nu-şi poate limita rolul doar la acela de a-i păstra la sân pe „ortodocşii de viţă”; ar însemna să-şi trădeze misiunea care i-a fost încredinţată de Hristos. Ea are datoria să-i primească pe toţi cei care de bunăvoie şi mânaţi de motive cu adevărat duhovniceşti cer să fie primiţi în comunitatea ei.

În prima duminică a Sfântului şi Marelui Post, Biserica Răsăriteană a rânduit spre amintire veşnică biruinţa credinţei adevărate asupra ereziei, comemorând cele aproape două veacuri de frământări pentru reintroducerea cultului icoanelor în biserică. Această Duminică este menită să ne descopere frumuseţea învăţăturii de credinţă ce are în centru ei Sfânta Treime şi să ne încurajeze în lupta anevoioasă a urcuşului duhovnicesc spre care ne cheamă Hristos în Înviere. Fiecare Duminică din acest Post accentuează în felul ei starea pascală de care este aureolată Ortodoxia.

Adevărata viaţă a Ortodoxiei este cuprinsă în toată frumuseţe si varietatea sa de către cult, iar culminant în sărbătoarea Sfintelor Paşti, căreia Duminica Ortodoxiei îi pregăteşte calea.

Ortodoxiei îi este străin sentimentul distantei faţă de Dumnezeu iar evlavia creştinilor demonstrează tocmai această apropiere ontologică de Creator, pe care îl simt prezent în viata lor prin tainele şi ierurgiile Bisericii. Nu poţi vorbi de trăire Hristos în afara Sfintei Biserici pentru că totul s-ar reduce la simple experienţe personale.

Ortodoxia este comuniune, este întâlnire cu aproapele nostru prin fapte izvorâte din dragoste. Ea se împlineşte în comuniunea noastră de fapte bune dătătoare de viaţă veşnică.