Un doctor, un muncitor şi un ţăran

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercârile de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”. Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă. Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de ai da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

– Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai
îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

– Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că
moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea
cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

– Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să
ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe
front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002