Sfântul Cuthbert şi focul mincinos

din viaţa Sfântului Cuthbert din Lindisfarne

Pentru smerenia sa, Dumnezeu i-a dat cuviosului darul de a zădărnici cursele vrăjmaşului, iar aceasta s-a vădit încă de când stătea la Melrose. Odată propovăduia într-un sat din apropierea mănăstirii, când cu darul pe care îl avea, a simţit că cel rău pune la cale un vicleşug pentru a-i împiedica lucrarea. De aceea şi-a întrerupt cuvântul şi a zis: „Fraţii mei dragi, ori de câte ori auziţi fiind propovăduite tainele Împărăţiei cerurilor, să luaţi seama ca să ascultaţi cu cea mai mare atenţie şi să nu îl lăsaţi pe diavol ca, prin griji prosteşti, să vă abată de la ascultarea lucrurilor care privesc mântuirea voastră veşnică: căci are o mie de căi viclene pentru a vă vătăma.”

Apoi şi-a reluat cuvântul. Însă în timp ce vorbea, răul vrăjmaş a aprins un foc mincinos peste o casă din apropiere. Flăcări uriaşe, care atingeau cerul, fiind purtate de vânt, păreau că vor să ardă întregul sat. Cuthbert, cu mâinile întinse, a reuşit să facă pe câţiva dintre săteni să rămână alături de el, însă ceilalţi, cei mai mulţi dintre ei, au fugit pentru a arunca apă peste foc. Acesta însă a continuat să ardă nestingherit, până ce Cuthbert, prin rugăciunile lui, l-a îndepărtat pe tatăl minciunii, care şi-a luat împreună cu el şi focul închipuit. Mulţimea, văzând focul stins dintr-odată şi casa nearsă, şi-a venit în sine. Toţi ţăranii au venit la sfânt cu ochii plecaţi de ruşine, cerându-şi iertare pentru nestatornicia şi slăbiciunea lor.

Vlad Benea, “Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus”, editura Renaşterea, 2006