Despre asumarea personală a învierii lui Hristos

Stelian Gomboş

Vă întâmpin cu Hristos a Înviat! E realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Hristos.

Când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negrăită a lui Hristos ci şi chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Hristos, pentru că numai aşa putem fi autentici creştini. A răspunde la întrebarea cum participăm noi la Învierea lui Hristos nu este un lucru uşor. Dar Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători au dat un raspuns nu numai teologic ci şi personal. Ei au arătat că omul dacă participă, ca experienţă la viaţa lui Dumnezeu poatesă şi învie în Hristos.

Metodologia lor e unică, ei au arătat că întâi trăim ca experienţă, ca realitate personală, ca practică, viaţa în Hristos şi numai după aceea teologhisim, vorbim ca discurs despre Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea dintre teologie şi viaţă, dintre teorie şi practică e organică, unitară de nedespărţit.

Citeste mai departe…

Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi un „şantaj sfânt”

Primele victime au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

- Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
- Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
- Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
- Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

- Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
- Fac orice, se agita Mareş.
- Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
- Îmi ceri prea mult.
- Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

- Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

- Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea a II-a)

Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

- Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!

Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.

- Nu mânca. E spurcat!

Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.

- Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?

Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.

- Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?

Omul tăcea.

- Cu banii de pe aceste produse ce faci?
- Îi dau la adunare.
- Şi adunarea ce face cu ei?
- Nu ştiu… Ei ştiu…
- Care ei?
- Ei, predicatorii!
- E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?
- Nu ştiu…
- Cu ce vin la adunare?
- Cu o maşină.
- Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?
- Da… Îmi cam dau seama… Aveţi dreptate…
- Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?
- Creştini ortodocşi.
- Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?
- Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.
- Şi sunteţi mulţi?
- Nu, că am rămas doar eu.
- Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?
- Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta…”
- Spune-o toată!
- „… ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ…”
- Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!

Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.

- Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.

N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:

- Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.
- No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.
- D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu…
- Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.

Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:

- Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.

După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.

- Noi o luăm pe aici, a zis omul.
- Ziceai că mergi până la Roica.
- Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?
- Da, văd, am crezut că-i ceaţă.
- Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)

I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.

Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea I)

În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.

Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”

Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.

Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.

- Unde mergi?
- La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.
- De unde eşti, insistam cu întrebările.
- Din Galda de Jos!
- Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?
- Da, e al meu!…

Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.

- E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?
- No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!
- Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.
- D-apoi…, o jertfă…, pentru Domnul!
- Pentru care domn?
- D-apoi, pentru… Dumnezeu, na!
- Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?
- D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!
- Şi cum îl pregăteşti pentru asta?
- D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.
- Şi de când îl hrăneşti aşa?
- D-apoi, de vreo patru-cinci ani… Şi zic că oi termina anul aista…
- Mai ai şi alţi copii?
- Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’… Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.

Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.

Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Criminalii de război

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului. Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor,/ Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

Colonelul Manea, fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată - Ploieşti, care judecase şi lotul nostru şi dăduse mii de ani condamnare, a fost vizitat de Ţoţea Nicolae, care în urma schingiuirilor suferite la Bucureşti, de la Curelea şi Oproiu, rămăsese cu accese de tulburare nervoasă. Ducându-i gamela cu mâncare, porţia din ziua aceea, l-a întrebat:

Citeste mai departe…

Despre aditivii alimentari

Aproape fără excepţie, alimentele din comerţ conţin aditivi (cunoscuţi sub denumirea generică de „E”-uri), a căror menire este, se spune, aceea de a conserva, de a da culoare, formă, de a spuma, îngroşa şi mai ales de a da aromă în mod artificial, făcând astfel produsul atrăgător pentru clienţi şi vandabil timp îndelungat, uneori aproape nelimitat.

Cei mai mulţi cercetători spun că aditivii alimentari sunt substanţe chimice de sinteză şi, deoarece ele nu se găsesc în mod natural, nu ar trebui să facă parte din alimentaţia noastră. Impactul E-urilor asupra organismului este devastator, deoarece ele nu sunt recunoscute şi acceptate de către acesta. O substanţă străină, afirmă medicii, nu poate fi administrată timp îndelungat fără a produce efecte secundare. Consumul îndelungat de produse alimentare aditivate sintetic produce în organismul uman un adevărat bombardament chimic asupra organelor interne, compromiţând şi distrugând sistemul imunitar (acesta ajunge să producă anticorpi peste măsură, folosindu-i chiar împotriva organismului uman), precum şi o serie de tumori maligne şi benigne.

Aditivii alimentari sunt substanţe extrem de rar extrase din materii prime naturale, de cele mai multe ori ele fiind produse de sinteză relativ neconvenţionale.

Între aditivi, aromatizanţii alimentari cuprind substanţe sintetice sau, mai rar, naturale foarte variate. Aromatizanţii sintetici sunt admişi numai pentru aromatizarea produselor zaharoase, de patiserie, precum: îngheţată, ciocolată, margarină, băuturi alcoolice distilate, dar şi a altor produse, conform normelor de igienă. [1]

Citeste mai departe…

Un preot monah la dreptul comun

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi zupa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă. Când folosea polonicul părea un gest sacru, ca mişcarea cultică pe care o face preotul în altar. Am hotărât să stăm de vorbă cu el. Într-o zi, după masa de amiază, pe când se pregătea să ducă ciuberele la bucătărie, Anghel l-a chemat în celula noastră. A privit bănuitor şi privirile lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare mută. A promis că va veni. După aproape o oră a sosit. Anghel l-a întâmpinat în uşă; s-a uitat atent împrejur apoi a salutat:

- Doamne ajută!

I-am răspuns cu aceeaşi salutare. Era un bărbat la patruzeci de ani, potrivit de statură, dar firav, cu privirea duioasă, chiar tristă. L-am rugat să ia loc pe pat, în faţa noastră. Şi Anghel a deschis cuvântul:

- Iartă-ne că te-am invitat la noi, dar înfăţişarea dumitale arată că nu ai ce căuta printre deţinuţii de drept comun.

Bărbatul se uita atent când la Anghel, când la mine fără să zică nimic. Şi Anghel a continuat:

Citeste mai departe…

(16 august)

Aici si transcrierea filmului (Vreau sa mor crestin.Loveste!).
Vezi si:

• Jertfa roditoare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni
• Sfinţii martiri Brâncoveni

Predică la Adormirea Maicii Domnului

fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici!

Am început cuvântul meu de astăzi ieşind în faţa frăţiilor voastre cu Mineiul pe luna august, adică - pentru cei care nu ştiţi deja aceasta - cu cartea aceea care cuprinde în ea slujbele pe toată luna august, care de obicei se cântă sau se rostesc la strană şi care, aparţinând Cuviosului Teofan imnograful (Slava Litiei, glas 5), ne oferă poate cea mai completă istorie de cuvânt a Praznicului Adormirii Maicii Domnului.

În toată dragostea şi evlavia Bisericii şi a credincioşilor, am purces aseară la prohodirea Maicii Domnului, a aceleia care nu numai că L-a adus, trupeşte, pe Hristos Domnul în mijlocul nostru, dar L-a şi înconjurat cu dragostea ei, sfidând ura, şi necredinţa, şi îndoiala, şi nenorocita îngustime a celor din jur. L-a şi păstrat în inima ei, la vremea Rănirii celei cumplite a Patimii şi Morţii Sale. L-a şi aşteptat să răsară iarăşi, Soare luminos, de dincolo de linia orizontului morţii. Şi când iarăşi S-a aşezat în taina Vieţii Fiului său, Maică Preacurată, făcutu-s-a tuturor Minune, Taină, purtătoare de griji şi bucuroasă mijlocitoare celor umili.

Citeste mai departe…

Vaccinurile - cat si ce riscam?

“Atenuat înseamna mort pe jumatate. Virusul este slabit într-atât încat capacitatea lui de a declansa un raspuns inflamator în corpul uman se afla imediat sub limita valabila în cazul a majoritatii dintre oameni. Prin acceptarea inocularii unui virus sau a unei bacterii cu actiune atenuata facem ceea ce natura nu a permis niciodata. Pur si simplu violam integritatea fluxului sanguin uman. Am pacalit sistemul imunitar pentru a nu declansa un raspuns de aparare la invazia agentului patogen. Daca virusul nu ar fi atenuat, sistemul imunitar ar declansa imediat o actiune eficienta de anihilare si eliminare a invadatorului”.

Aceasta dovedeste ca cei care primesc vaccinul sunt într-o stare contagioasa timp de câteva saptamâni, timp în care nu fac decât sa raspândeasca public virusul. Vaccinul nu numai ca manipuleaza sistemul imunitar, dar mai contine si microorganisme straine de corpul uman care se pot înmulti foarte usor în interiorul nostru. Autoritatile afirma în mod ridicol ca acesti germeni nu sunt contagiosi. Exista multi experti renumiti care atrag atentia ca numarul de oameni care contacteaza gripa ar fi cu mult mai mic daca nu s-ar administra vaccinurile. Cea mai sigura metoda de a nu face gripa este sa nu fii în preajma celor care au facut vaccinul.[1]

Vaccinarea are efecte negative chiar si asupra unui sistem imunitar sanatos

Citeste mai departe…