Amu… nu-i vremea dumneavoastră

În peregrinările prin satele Apusenilor şedeam de vorbă cu oamenii despre vremurile ce vor veni după ocupaţia sovietică. Unii intuiau marea nenorocire spirituală şi materială, alţii încercau să se amăgească cu gândul că ne vor salva americanii.

Ionescu Gheorghe, agronom, bun camarad, harnic şi plin de modestie, ne povestea o discuţie din 1937, din Apuseni, cu ocazia propagandei electorale. „Ajunsesem într-un sat aproape de Zlatna. Eram 10-12 legionari, toţi tineri. Mărşăluind cu cântec, ne-am oprit la şcoală. Acolo se adunase popor mult; le-am vorbit oamenilor despre credinţa şi intenţiile noastre. Am răspuns întrebărilor puse şi am plecat în formaţie, cu cântec. Pe când ieşeam din sat după noi se ţinea un bătrânel care ne-a făcut semn să oprim.
- Ce s-a întâmplat, bade?, l-am întrebat văzându-l cum gâfâie.
- D-apoi, că nu s-a întâmplat nimic, domnişorilor, da-i musai să vă zic şi eu o voroavă…
- Zi, baciule, voroava! Ce vrei să ne spui?
- No, place-mi tare fain de dumneavoastră. Că tineri sunteţi, frumoşi sunteţi, fain cântaţi, fain aţi vorovit, gânduri bune aveţi, da’ …, numai că …, nu-i vremea dumneavoastră amu… Că amu-i vremea hoţilor şi a şmecherilor! No, aşa să ştiţi!
Noi am zâmbit şi l-am îmbrăţişat:
- Va veni şi vremea noastră, bade!
- Hm, a făcut bătrânul, io ştiu? Să dea Dumnezeu! Numai că o să aveţi necazuri până atunci!”
Bătrânul a proorocit bine. Necazurile s-au ţinut lanţ iar „cornul biruinţei” abia dus la gură, a sunat foarte puţin, ca în Mistreţul cu colţi de argint, idealul cerând jertfa deplină a Prinţului şi, pe rând, a slujitorilor lui.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Predică la Schimbarea la Faţă a Domnului

fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit aseară cântarea vecerniei zicându-ne: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucrare”. Iar ceva mai apoi cântându-se: „Strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus. Iar Hristos întru slavă, strălucind în munte, a luminat lumea” (Stihoavnă la vecernie).

Oricât de bine ne-am alege cuvintele pentru a surprinde această taină a Taborului, astăzi arătată dinaintea noastră, cuvintele acestea ale cântării Bisericii, imne liturgice care cântă prăznuirea, n-am putea să le depăşim. Câtă bucuroasă explicaţie în doar două fraze! Nouă, oamenilor, ne este specific să vorbim mult, mult, pentru a explica tainele, pe când Bisericii, prin glasul Sfinţilor imnografi, îi sunt suficiente acestea, simple, clare, exacte.
Citeste mai departe…

Joagărul de pe Galda

În vara lui 1947 era rândul nostru să ne minunăm de geniul tehnic al ţăranului român. Patru bărbaţi, între care Trif Milinton (Melinte, dar lucrase în America si îşi americanizase numele), într-o curmătură dincolo de Cheile Gălzii au abătut apele râului, creând un canal în care apele căpătau o viteză de curgere foarte mare. Cu câteva scule de dulgherie au confecţionat o roată de moară pe apă şi au construit un eşafodaj şi toate piesele componente ale unui joagăr de tăiat buşteni şi făcut dulapi de scânduri. Construcţia nu folosea nici un cui de fier. Ca unităţi de măsură pentru angrenajele dinţate şi balamalele de sincronizare au folosit falanga degetului mare, palma şi cotul, fixate într-o măsură. Fără metru, şubler, ceas sau alt etalon utilizat de arhitecţii, inginerii sau tehnicienii moderni. Doar cele patru pânze de joagăr aşezate vertical şi sistemul de reglare a spaţiului dintre ele erau metalice.

L-am rugat pe domnul învăţător Ionaş, directorul şcolii din Galda de Jos, să fotografieze utilajul şi să-l descrie, ca să rămână pildă pentru generaţiile viitoare. Nu ştiu dacă a mai putut-o face, şi dânsul a avut de înfruntat furia fiarei apocaliptice. Utilajul a funcţionat perfect toată vara; târziu în toamnă l-au demontat, începând de la locul unde sfârşiseră asamblarea pieselor.

- De unde ştiţi sau cine v-a învăţat să-l faceţi?

- D-apoi, domnişorule, mi-a răspuns Trif Milinton zâmbind, nu-i mare treaba aiasta…, că dacă ai văzut undeva, lucrul chiar te învaţă să-l faci.

N-am mai putut zice nimic, dar am înscris în sufletul meu o învăţătură: că Dumnezeu i-a dat omului mintea ca s-o folosească pentru binele lui şi al aproapelui. Deşi unii folosesc capul numai „ca să aibă cuier pentru pălărie”, cum zic ardelenii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Cu corul religios la Stremţ

În câteva Duminici ne-am deplasat cu corul la slujbele religioase prin satele din jur, pentru bucuria enoriaşilor şi ca răspuns la acţiunile sectanţilor, care desfăşurau o susţinută activitate de propagandă eretică.

În ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 7 Ianuarie 1947, am făcut o surpriză celor din Stremţ. Ninsese bogat şi drumul cel mai scurt pe poteca dintre sate era acoperit complet. Deşi văile sau povârnişurile uşoare puteau deveni capcane periculoase, ne-am hotărât să mergem.

Am pornit noaptea pe un ger năprasnic; luna era în scădere iar umbrele noastre pe zăpadă păreau fantasme din alte lumi. Am ajuns după două ore, înotând prin omăt. Ştiam că paracliserul sau cantorul vor fi mai devreme la biserică ca să aprindă focul în sobă. În taină, am urcat în cafas şi abia după ce urma să înceapă Sfânta Liturghie îl va înştiinţa pe părintele Ion Puşcaşu.

Eram doar şapte corişti: Mârza Veniamin era dirijor, Marin Naidim şi Popovici Gheorghe, tenori I; Valeriu Gafencu şi Paul Cojocaru, tenori II, dirijorul cu mine, baritoni, Popa Octavian bas profund, capabil să reziste singur şi să asigure „pedale” perfecte. Răspunsurile liturgice erau după armonizarea părintelui Givulescu (bănăţean), melodie armonizată pentru cor bărbătesc, la care acest mare îndrăgostit al Unirii tuturor provinciilor româneşti, drept mulţumire lui Dumnezeu, lucrase mai bine de zece ani. Toate sunt pline de simţire sfântă şi măreţie melodică.

Părintele Ion Puşcaşu a rostit începutul Sfintei Liturghii: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh…” şi noi am intonat „Amin”, lung, plin de înfiorare sfântă, amplificat de rezonanţa neaşteptată a Sfântului Lăcaş; ni se părea că s-au alăturat coruri îngereşti preamărind pe Dumnezeu.

Credincioşii, care umpluseră până la refuz Biserica, au întors capetele uimiţi şi au înţeles de ce paracliserul nu dăduse voie fetelor să urce. Atunci s-au deschis uşile cafasului. Cei ce pătrundeau rămâneau uimiţi, credeau că 30-40 de corişti eram în cafas, nu şapte. Părintele trimisese un enoriaş să spună maicii preotese să nu mai vină la Biserică, ci să pregătească masa şi bucate pentru cel puţin 30-40 persoane.

Paul Cojocaru a citit Apostolul în mijlocul Bisericii, închinându-se mai întâi la Icoana Sfântului Botez al Domnului de pe tetrapod; enoriaşii credeau că e vreo rudenie venită la cineva în sat. Registrul vocal era excepţional de întins, punctând prin modulaţiile vocii înţelesurile sfinte, şi simţeam cum toată suflarea pluteşte pe apele nevăzute ale Duhului Dumnezeiesc. În cucernicia lor, femei şi fete îi sărutau hainele.

La încheierea slujbei părintele abia a putut spune un „La mulţi ani!” celor ce-şi sărbătoreau numele. Obştea satului ne aştepta afară, fiecare încercând să ne ia acasă, să le facem cinstea de a le fi oaspeţi. Părintele i-a liniştit anunţându-i că suntem oaspeţii dânsului şi că, după cum i se adusese răspuns de acasă, maica presbiteră încă aleargă prin vecini după scaune.

După ce ne-am aşezat, dânsa aştepta să sosească şi ceilalţi. Părintele a invitat, pentru completarea locurilor, rudele, prietenii şi mai mulţi săteni. După masă i-am desfătat cu diferite cântări, ieşind în curte unde se strânsese mulţime de oameni: O, ce veste minunată, În Iordan botezându-te, Tu, Doamne, (armonizat pentru cor bărbătesc), La poartă la Ştefan Vodă şi alte câteva colinzi pe care le pregătisem cu ocazia Crăciunului. Cu greu, târziu în noapte, ne-am despărţit de ei, făcând drumul la întoarcere prin Teiuş, temându-ne să nu rămânem înzăpeziţi pe câmp.

După câteva zile au sosit două sănii pline cu săteni din Stremţ, încărcate cu multe daruri, recunoştinţa sufletelor lor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Construirea casei parohiale din Mesentea

Părintele locuia cu familia în două cămăruţe amenajate de dânsul în fostele magazii de lemne ale şcolii cătunului. Doamna preoteasă era şi învăţătoarea celor patru clase primare, fiecare cu câte 5-6 copii.

Ne-am gândit că meritau să locuiască într-o casă omenească. Enoriaşii, cele 60-70 familii, au contribuit cu materialele, iar noi cu munca. Până în toamnă am construit o vilă.

Soţia părintelui nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de gândaci şi broaşte şi pe noi să ne trateze mai atent. Presbitera Maria Oţoiu nu s-a putut bucura mult timp de frumosul cămin deoarece părintele Victor, ca şi fiul lor, preoţit şi el, aveau să fie arestaţi după 1950 şi amândoi să slujească în Biserica triumfătoare. Dânsa a rămas să-şi mângâie bătrâneţea lângă fiica lor.

Moş Vătăşelu, dulgher şi tâmplar de mobilă, care concepuse planul clădirii şi condusese echipele care lucrau în schimburi, era pomenit de părintele cu mare glas la ieşirea cu Sfintele Daruri. Era moş pentru că, după domnul Trifan şi Pandia Iancu era cel mai vârstnic din colonie la cei 50 de ani.

Dânsul a primit de la soţia sa, din Constanţa, un plic; lângă scrisoare, trei petale de trandafir, simbolul iubirii.

- Moşule, am îndrăznit să-l întreb, cum ai făcut că tuşica te iubeşte şi acum ca o adolescentă?

- Ehee, taică!… E taină mare dragostea. Dacă nu-I în suflet, nu ţine!

Atât a zis moş Vătăşelu în simplitatea vorbirii lui, sintetizând elogiul adus iubirii din gura Apostolului.

*
* *

În cimitirul care înconjura Bisericuţa, în partea dreaptă a altarului, se afla un mormânt. Pe crucea masivă de piatră de cremene scrie doar atât: „Aici doarme leul din Mesentea”. Părintele Oţoiu ne povestea cu amănunte luptele duse de acest preot în timpul răscoalei lui Iancu, cum a fost ucis ca un martir de armatele imperiale.

Câte stigmate ai lăsat, Mântuitorule, în trupul neamului acestuia, că sângerăm în toate colţurile de ţară, pe munţi, pe dealuri, prin păduri, prin lunci, pe văi, pe ape, prin râpi şi prin gropi neştiute?

O, neam al meu românesc! Cu mădularele tale de lumină prinde-te de toartele cerului, smulge-te din pământ şi scutură pe toţi vrăjmaşii tăi, văzuţi sau nevăzuţi. Înviază odată!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O întâmplare alarmantă

Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.

La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.

Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.

Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii. Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:

- Cine v-a dat armele?

- Administraţia închisorii!

- Şi de ce n-aţi fugit?

- Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!

- Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?

- Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.

- Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!

- Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!

- Sunteţi nişte proşti!

- Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002