Darul discernământului: Candela Maicii Domnului

Părintele Ignatie Duhovnicul (1827-1927) este una dintre cele mai îndrăgite şi mai respectate personalităţi de la Sfântul Munte. Timp de optzeci de ani a dus cea mai ascetică viaţă la Katounakia, făcându-se vas ales al darurilor Sfântului Duh.
Părintele Ignatie avea la un moment dat un ucenic foarte bun, pe părintele Neofit, un tânăr plin de râvnă.
Într-o noapte, părintele Neofit auzi o bătaie uşoară în poarta chiliei sale, după care auzi o femeie spunându-i:
– Scoală, fiule, şi te du în biserică, fiindcă mi s-a stins candela!
Deodată se trezi din somn şi coborî neliniştit în bisericuţa de lângă singuratica sa colibă, într-adevăr, intrând în bisercă, văzu candela Maicii Domnului stinsă. Cuprins de emoţie, o aprinse din nou, spuse o rugăciune şi se întoarse în chilie.
Acelaşi lucru se petrecu şi în nopţile ce urmară.
Atunci ucenicul începu a cugeta în sinea sa, spunându-şi:
– Mult am mai sporit duhovniceşte. Se vede că am ajuns sus, de vreme ce însăşi Doamna cerului şi a pământului vine la mine. Unde mai pui că-i aud şi îngereasca voce… Îi aprind candela stinsă. Ce fericit sunt!
Astfel gândea ucenicul, în timp ce diavolul trufiei nu contenea a-l lovi cu arzătoarele sale săgeţi, ducându-l pe calea pierzaniei.
Uneori părintele Neofit îşi auzea conştiinţa împotrivindu-se. Căci auzea şi-un alt glas lăuntric ce-l îndemna să vestească duhovnicului său cele petrecute, aşa cum era dator. Însă făcea ce făcea şi, de fiecare dată, alunga acest gând izbăvitor.
– De ce să-i spun părintelui? Ce, e păcat, ca să-l mărturisesc? Este o întâmplare sfântă şi, cu cât o trăiesc mai tainic şi mai tăcut, cu atât mai mult i se păstrează sfinţenia.
Părintele Ignatie care avea darul străvederii, adică al discernământului, a observat anumite lucruri nevăzute, în purtarea ucenicului său, faţă de care n-a stat cu mâinile în sân. Îi spunea întruna ucenicului:
– Fiule, Neofite, fii cu băgare de seamă! Să-mi spui tot ce ţi se întâmplă în viaţa duhovnicească.
Într-o zi, la spovedanie, l-a silit să-i povestească amănunţit tot ce trăia de-o vreme. Având discernământ desăvârşit şi o bogată experienţă pastorală, i-a explicat cele petrecute, arătându-i cum căzuse în plasa diavolului. Apoi l-a întrebat:
– Ce simţeai când aprindeai candela stinsă?
– Bucurie şi mulţumire, datorită faptului că mă învrednicisem de aşa o binecuvântare!
– Şi ce mai simţeai ?
– Mai simţeam ceva ca o tulburare tainică. Ceva ca o nelinişte ca nu cumva duhovnicul să prindă de veste.
– Această tulburare vădeşte nesmintit prezenţa diavolului.
Apoi părintele i-a spus multe despre urzelile diavolului, încheind cu aceste cuvinte:
– Ei, rătăcitule! Şi-a râs de tine diavolul! Crezi tu că Maica Domnului are nevoie de tine sau de mine? Are ea nevoie de ajutorul tău? Fii cu băgare de seamă! Dacă mai bate la uşa chiliei tale cineva, să nu te mai duci să aprinzi candela. Orice-ar fi, eu sunt răspunzător.
Astfel fu curmat „zborul” tânărului ucenic! Niciodată nu şi-ar fi închipuit că acea întâmplare „înaltă” putea avea un sfâşit atât de lipsit de slavă. Desigur, mai apoi, i-a fost recunoscător duhovnicului său care-l izbăvise din plasa vrăjmaşului. Acum însă era cuprins de tristeţe şi încă stăruia în mintea sa o nedumerire: oare îi va mai bate cineva la uşa chiliei? Bineînţeles că nimeni nu i-a mai bătut la uşă, căci întunecatele uneltiri ale diavolului, îndată ce-au fost dovedite prin lumina discernământului părintelui Ignatie, s-au risipit ca fumul!
(Ignatie Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Diaconul român

Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
– Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
– Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
– Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
– Cine ţi-a spus?
– Mi-a spus îngerul păzitor.
– Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
– M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
– Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
– Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
– Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
– Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
– Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
– Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
– Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
– Negreşit.
– De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva – cugetă ceva împotriva diavolului – ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
– Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
– Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
– Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
– Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
– Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
– Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse – nici el nu ştia cum – la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
– Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
– Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
– Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Păcătosul deznădăjduit

Printre florile pustiei atonite, crin minunat şi înmiresmat s-a vădit a fi părintele Sava Duhovnicul (1821-1908). La câteva decenii de la adormirea sfântului, părinţii aghioriţi spuneau: „Dincolo, la Sfânta Ana Mică, la coliba Învierii, a vieţuit vestitul duhovnic, părintele Sava.” “Pe aceste cărări suiau mulţimile ca să se spovedească părintelui Sava.” „Astfel grăit-a părintele Sava.” „Atâtea nume pomenea, astfel slujea, astfel îi tămăduia părintele Sava pe demonizaţi” şi multe altele spuneau.
Aici vom pomeni o întâmplare ce dovedeşte priceperea duhovnicească a părintelui Sava.
Odată a venit la un duhovnic un om foarte păcătos să-şi spovedească păcatele. Duhovnicul nu mai văzuse un om care să fi săvârşit păcate atât de mari. De aceea, în timp ce îi asculta spovedania, fu cuprins de frică, tulburându-se foarte tare. Îşi spunea în sinea lui: „Dumnezeule! Cumplite lucruri! Ce-mi este dat să aud! Acesta e diavol, nu om !”
Nu apucă nefericitul păcătos să-şi ducă spovedania la bun sfârşit, că duhovnicul, tulburat foarte, îi zise:
– Opreşte-te! Sunt îngrozit de ce-aud! Cred că-mi voi pierde minţile. Acestea nu sunt păcate omeneşti, ci sataniceşti. Pleacă de-aici! Nu poţi fi iertat. Pleacă! Nu te mai pot asculta. Pleacă!
Plecă, aşadar, păcătosul, cuprins de deznădejde. Ce să facă acum? Singurul lucru ce-i mai rămăsese era să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Însă acum şi-această uşă se-nchisese. Nu mai avea nimic. Privind în jos, spre mare, se gândi că singurul lucru pe care-l mai putea face era să se arunce, curmându-şi astfel necazurile!
Însă Dumnezeu e mare! Pe când stătea omul aşa, trecu pe-acolo un monah de la Sfânta Ana, care, din întâmplare, îl cunoştea şi care-l întrebă:
– Ei, ce faci aici? Ce-i cu tine în starea asta? El însă nu-i răspunse. Atunci monahul îl întrebă iar:
– Ei, ce-ai păţit? De ce nu vorbeşti?
În cele din urmă, izbuti să afle ce se întâmplase. Se tulbură şi se-ntristă sufletul său… Cum să-l ajute? Se gândi că nu mai era decât o singură soluţie, să-l ducă, cu orice preţ, la părintele Sava. S-a ostenit mult, însă în cele din urmă a izbutit.
Îndată ce l-a văzut, părintele Sava a priceput toată tragedia omului. „Fratele meu – cugetă el – se află într-o genune. Ca să-l scot de-acolo, trebuie să cobor şi eu.” Atunci păcătosul îl întrebă:
– Părinte, mă pot eu mântui?
– Tu, frate? Toţi ne putem mântui. Mila lui Dumnezeu este mai largă decât cerurile şi mai adâncă decât orice genune.
– Nu cred. Pentru mine, păcătosul, nu este mântuire. Cu neputinţă. Pentru mine nu mai e mântuire.
– Pentru tine nu mai e mântuire? Mult greşeşti, spunând aceasta, de vreme ce, chiar şi pentru mine a existat mântuire.
– Şi, mă rog, ce păcate ai făptuit tu?
– Păcate mari, fiule, foarte mari…
– Cât de mari? Cine a greşit înaintea lui Dumnezeu aşa cum am păcătuit eu?
– Şi totuşi… Îţi spun că eu unul am păcătuit întocmai ca tine… Uite, bunăoară, odată am căzut în păcatul… Şi-i spuse părintele Sava un păcat foarte greu. Păcătosul păru că revine la viaţă şi căpătă curaj:
– Ah, părinte, acest păcat l-am săvârşit şi eu.
– Şi tu? îl întrebă mirat părintele. Dumnezeu să te ierte! E de-ajuns că l-ai spovedit.
Părintele Sava continuă discuţia cu păcătosul în acelaşi fel. „Şiretlicul” prinse… Nefericitul păcătos, prinzând curaj, îi mărturisi cu sinceritate toate păcatele pe care le săvârşise până atunci. Prinsese curaj la gândul că duhovnicul era asemeni lui.
– Eu, îi spuse la sfârşit părintele Sava, m-am pocăit şi-am plâns amarnic. De doi ani mi-am schimbat viaţa cu totul. Ba chiar, iată, mi-au dat canon să mă fac… duhovnic. Am făcut-o şi pe-asta. Am făcut milostenii. Am postit. Am devenit cu totul alt om.
– Părinte, şi eu mă pocăiesc din tot sufletul meu. Voi posti şi voi face tot ce-mi vei spune că trebuie să fac.
– De vreme ce te-ai hotărât să-ţi schimbi viaţa, pleacă-te să-ţi citesc rugăciunea de iertare a păcatelor, ca să-ţi şteargă Dumnezeu toate păcatele.
În scurt timp omul plutea de bucurie, căci se uşurase de cumplita povară a păcatelor. Întâlnindu-se la Schitul Sfânta Ana cu monahul pe care-l cunoştea, îi spuse aceluia:
– M-ai salvat! Am devenit alt om.
– Să dai slavă lui Dumnezeu.
– Bun duhovnic! Bun! îndurător! Doar că, bietul de el, a făcut în viaţă păcate chiar mai mari decât ale mele.
Monahul, care pricepuse ce se întâmplase, îi spuse:
– Mai mari ca ale tale? Mă faci să râd! Păi tu nu ştii, creştine, că el trăieşte de mic la Sfântul Munte, fiind un adevărat înger? De-aceea s-a învrednicit să devină şi preot.
Omul rămase mut de uimire, fiindcă, auzind cele spuse de monah, pricepu „şiretlicul” iubirii creştineşti a părintelui Sava. Mare era uimirea lui… Într-adevăr, după lovitura pe care i-o dăduse primul duhovnic, aceasta era singura modalitate de-a fi salvat de pe buza prăpastiei. În clipa aceea, s-au aprins în el o admiraţie neţărmurită şi o dragoste negrăită faţă de acel minunat doctor şi tămăduitor de suflete.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

URMAREA LUI HRISTOS

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.4/2003

Duminica după înălţarea Sfintei Cruci aduce în atenţia credincioşilor importanţa asumării „Crucii lui Hristos” nu doar la nivelul expresiei teoretice ci, mai ales, la asumarea ei concretă în viaţa fiecăruia prin credinţa faptelor bune ce aduce cu ea părtăşia la vrednicia hristică.

Mesajul Evangheliei este concis şi dens dând prilej exegetului la exprimarea unei bogăţii de idei capabile să creioneze modelul „urcuşului spre Hristos” într-o lume în care parcă Dumnezeu îşi găseşte din ce în ce mai greu locul firesc.

Citeste mai departe…

Mari Duhovnici Români contemporani aflaţi dincolo de graniţele ţării…

Părintele Petroniu Tănase – Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură este Protosinghelul Petroniu Tănase care s-a născut în anul 1916, în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul!…

Trăsătura de caracter esenţială a părintelui Petroniu este calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a a fost distrus de către regimul comunist în 1958!…

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde se nevoieşte din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu!… Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu conduce şi astăzi schitul nostru românesc şi athonit cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!…

Citeste mai departe…

Darul discernământului: Rătăcirea… „celor trei”

Întemeietorul Frăţiei „Zoi” (Viaţa), arhimandritul Efsevios Matthopoulos, s-a dus odată în Kefallinia. Pe când mergea, văzu apropiindu-se cu paşi repezi un preot pustnic, mic de stat, care, fără nici un salut, fără a-i da bineţe, îi spuse:
– Două, două! Nu, trei!
Zicând acestea, clericul necunoscut s-a îndepărtat grăbit. Părintele Efsevios se miră foarte tare. Află apoi că cel care îi vorbise era vestitul părinte Panaghis Basias (1801-1888), care de curând (1986) fusese canonizat. Atunci a priceput că cele spuse de părintele Panaghis erau răspunsul de Dumnezeu luminat la o problemă care îl preocupa foarte tare. Părintele Panaghis Basias îi spusese că două sunt elementele din care este alcătuit omul (trup şi suflet) şi nu trei (trup, duh şi suflet), cum propovăduia Apostolos Makrakis.
Părintele Efsevios îşi văzu de drum, dând slavă lui Dumnezeu. Întâlnirea de-o clipă cu sfântul era mai de preţ decât toate discuţiile teologice, tocmai fiindcă răspunsul primit era scăldat în lumina Duhului lui Dumnezeu.
(Doi sfinţi contemporani)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Felurite poveţe

Odată avva Pimen l-a întrebat pe avva Iosif din Panefo:
– Părinte, ce să fac atunci când îmi vin în minte cugete de ruşine? Să le alung pe dată sau să le primesc în gând şi să mă lupt cu ele, folosindu-mă de cugete potrivnice?
După ce a cugetat bine, avva Iosif i-a grăit:
– Primeşte-le în gând şi apoi luptă-te cu ele!
S-a întors, aşadar, avva Pimen în Nitria, urmând povaţa avvei Iosif. Odată însă a venit la el un monah din Thebaida, care i-a spus:
– M-am dus la avva Iosif din Panefo şi l-am întrebat ce să fac atunci când îmi vin în minte cugete viclene. Să le alung sau să le primesc şi-apoi să mă lupt cu ele? Mi-a răspuns că trebuie să le alung imediat, înainte să apuce să se sălăşluiască în mine.
Auzind acestea, avva Pimen s-a tulburat foarte. Apoi s-a dus degrabă la avva Iosif căruia, odată ajuns, i-a zis:
– Părinte, am venit cu mult timp în urmă la sfinţia ta şi te-am întrebat ce să fac, dacă sunt luptat de cugete viclene. Acum vin să te-ntreb de ce, pentru aceeaşi problemă, ai dat două poveţe diferite? Într-un fel m-ai sfătuit pe mine şi cu totul altfel pe-un frate de-al meu care ţi-a cerut povaţă în aceeaşi problemă.
Atunci avva Iosif i-a răspuns:
– Ştii bine cât de mult ţin la tine.
– De bună seamă că ştiu.
– Nu mi-ai spus tu să te sfătuiesc, aşa cum m-aş sfătui pe mine însumi?
– Ba da.
– Prin urmare, ţi-am dat sfatul pe care-l socoteam potrivit pentru mine însumi. Într-adevăr, dacă primeşti cugetele necurate şi te lupţi cu ele înlăuntrul tău, tu vei fi acela care se va vădi mai puternic. Sunt însă unii oameni cărora nu le este de folos a lăsa să se apropie de ei cugetele cele viclene. Aceştia trebuie să le alunge degrabă şi să le taie înainte chiar de a se sălăşlui în mintea lor.
Auzind acestea, avva Pimen a plecat mulţumit de răspunsul primit.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Fostul curtean

Odată venise şi se sălăşluise la schit un curtean de la Roma. Văzând stareţul schitului că era neputincios şi aflând că înainte trăise in palate, a avut grijă de el, trimiţându-i cele mai bune lucruri pe care le primeau pentru schit. După douăzeci şi cinci de ani de nevoinţă, curteanul dobândi darul discernământului, devenind astfel renumit.
Auzind vorbindu-se despre el, un monah din Egipt veni să-i vorbească. Se îmbrăţişară şi, după ce se rugară împreună, se aşezară. Atunci văzu monahul că fostul curtean era îmbrăcat în straie moi, că purta sandale, având drept aşternut o blană de oaie şi chiar şi o pernă. Toate acestea îi păreau potrivnice ascezei aspre pe care o lucrau ceilalţi de la schit, aşa că se tulbură tare din această pricină. Însă bătrânul pricepu sminteala călugărului, deşi acela nu-i spusese nimic. Prin urmare, zise către fratele care îi slujea:
– Astăzi găteşte o mâncare bună în onoarea oaspetelui nostru.
Ieşi acela, adună ceva verdeaţă şi o fierse. Având avva şi ceva vin pentru a se mai întrema, îl puse şi pe acela pe masă. Aşadar, s-au aşezat la masă şi-au băut şi vin. Când s-a înserat, au spus doisprezece psalmi şi s-au culcat. Dimineaţa au mai spus doisprezece psalmi şi, în zori, oaspetele s-a pregătit de plecare, smintit de traiul bun al avvei. El însă, voind să-i fie de folos, începu să-i vorbească:
– Din ce ţară eşti? îl întrebă.
– Din Egipt.
– Din ce oraş?
– Nu sunt de la oraş. M-am născut într-un sat.
– Şi ce meserie aveai?
– Păzeam ogoarele.
– Şi unde dormeai?
– Pe ţarină.
– Aveai aşternut pe care să te-ntinzi?
– De unde să am aşternut pe ţarini?
– Atunci, cum dormeai?
– Pe jos, chiar pe pământ.
– Aveai de mâncare pe ogor? Beai vin?
– Pe ţarini nici mâncare şi nici băutură nu-s de găsit.
– Atunci, cum trăiai?
– Mâncam câţiva pesmeţi şi ceva carne uscată, dacă găseam, iar de băut, beam apă.
– Grea viaţă… Dar, ia spune-mi, băi erau pe ţarini?
– Nu. Uneori ne spălam în râu.
După ce bătrânul, care avea darul discernământului, îl făcu, prin acest dialog, să-şi vădească toate necazurile vieţii de dinainte de-a deveni monah, începu să-i vorbească despre viaţa sa:
– Eu nevrednicul, cum mă vezi, sunt din Roma, stăpâna lumii, unde aveam un rang înalt în palatele împăratului.
De la primele cuvinte ale bătrânului, oaspetele fu mişcat din cale-afară, aşa că ascultă cu şi mai mare atenţie povestirea bătrânului părinte, care-i spuse:
– Cum îţi ziceam, am lepădat desfătările Romei şi-am venit aici, în acest aspru pustiu, În patrie aveam palate şi bogăţii, paturi aurite şi-aşternuturi din cele mai fine mătăsuri. În locul acestora, bunul Dumnezeu mi-a dăruit acest culcuş şi-această blană de oaie. Straiele mele erau din cele mai bogate. În locul lor, am îmbrăcat acum aceste veşminte smerite. La mese, cheltuiam mulţi bani. Dumnezeu mi le-a înlocuit acum cu ceva verdeţuri şi puţin vin. Robi mulţi îmi slujeau. În locul lor, Dumnezeu l-a făcut pe-acest frate al meu să se milostivească de mine şi să mă slujească în nevoile mele. Şi, în loc să merg la baie, îmi torn puţină apă pe picioare. Sandalele le port din pricina neputinţei mele. În loc să ascult muzicieni şi sunet de chitară, spun câte doisprezece psalmi. Iar noaptea, în locul păcatelor pe care le săvârşeam, mă rog în pace. Prin urmare, avva, te rog să nu te sminteşti din pricina neputinţelor mele!
Auzind oaspetele toate acestea, cu greu îşi stăpâni lacrimile. Când, în cele din urmă, îşi veni în fire, spuse:
– Vai mie! Eu, după ce m-am chinuit în lume, am venit aici, în pustie, la odihnă. Şi-acum am lucruri care-atunci îmi lipseau, în vreme ce tu, care trăiai în desfătări, ai venit să te nevoieşti aici. Iar de la slavă şi bogăţie te-ai întors spre smerenie şi sărăcie.
A plecat, aşadar, folosindu-se mult din această întâlnire. De-atunci cei doi au rămas prieteni şi adesea monahul venea la avva să se folosească de înţelepciunea lui; căci, vezi bine, fostul curtean dobândise darul discernământului, răspândind în jurul său buna mireasmă a Sfântului Duh.
(Everghetinos IV)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Siluan si vizitatorul său

Un monah s-a dus odată la avva Siluan. Văzându-l că lucra, a spus cuvintele evanghelice:
– „Nu vă îngrijiţi de cele muritoare şi pieritoare. Căci Maria partea cea bună şi-a ales”.
Auzind acestea, bătrânul îi spuse ucenicului său:
– Zaharia, dă-i fratelui o carte şi du-l într-o chilie goală.
Pe la ora trei după-amiază, oaspetele sta cu ochii aţintiţi spre uşa chiliei, aşteptând să fie chemat la masă. Şi, fiindcă nimeni nu-l chema, s-a ridicat şi s-a dus la avva Siluan, întrebându-l:
– Părinte, astăzi fraţii n-au mâncat?
– Ba au mâncat, răspunse avva.
– Atunci de ce nu m-au chemat şi pe mine?
– Păi tu eşti om duhovnicesc şi n-ai nevoie de hrană materialnică. Pe când noi suntem trupeşti şi, din pricina aceasta, avem nevoie de hrană. De aceea şi muncim. Tu însă ţi-ai ales „partea cea buna”. De aceea, ai citit toată ziua. Prin urmare, n-ai nevoie de altă hrană.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Pafnutie şi căpetenia tâlharilor

Avva Pafnutie bea vin cu mare greutate. Insa odată, pe când călătorea, a întâlnit o bandă de tâlhari care tocmai atunci beau vin. Căpetenia tâlharilor îl cunoştea pe avva Pafnutie şi ştia că se ferea să bea, însă, văzându-l ostenit de drum, i-a fost milă de el, aşa că, spre a-l întări, a luat un pahar cu vin într-o mână şi spada în cealaltă, s-a apropiat de el şi, oferindu-i vinul, i-a spus:
–    Dacă nu bei vinul, te-omor!
Sfântul însă pricepu de ce făcea tâlharul asta, îşi dădu seama care era voia lui Dumnezeu, aşa că luă paharul şi bău.
Atunci căpetenia tâlharilor se gândi că s-a purtat prea aspru cu el, aşa că îi zise:
–    Avva, iartă-mă, că te-am supărat!
–    Nu m-ai supărat, îi răspunse sfântul. Ba chiar cred că, datorită acestei fapte bune, Dumnezeu te va răsplăti şi în viaţa aceasta şi în cea de apoi.
–    Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, făgădui tâlharul, de-acum înainte nu voi mai face rău nimănui.
Astfel, avva Pafnutie, cel plin de discernământ, îl câştigă pe tâlhar de partea binelui, tăinuindu-şi voia.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006