Recenzie la Gânduri şi miride

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Gânduri şi miride, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, 207 p.

Părintele conf. dr. Constantin Necula este cunoscut în rândurile credincioşilor ortodocşi din diferitele zone ale ţării ca un orator de mare talent şi un spirit misionar dedicat, atent faţă de problemele vremii. Recent, părintele a publicat la Editura Agnos din Sibiu cea de a 33-a carte a sa.

Lucrarea intitulată Gânduri şi miride redă o parte dintre dialogurile sale cu o lume însetată spiritual, căutând pe coordonatele Ortodoxiei strămoşeşti resorturi şi repere menite să faciliteze ancorarea cotidianului în spiritual. Iar răspunsurile părintelui respiră larg în libertatea Duhului, propunând o Ortodoxie caldă, curajoasă şi înţeleaptă.

Titlurile dialogurilor sunt: Ortodoxia de bun simţ, Creştinul. Profilul mărturisitorului, Prietenia şi ispitele “neprietenului” ei, Viaţa de familie, Postul sau înfrânarea ca dar de la Dumnezeu. Subiecte umane, în aparenţă simple. În spatele formulărilor se ascunde însă mult mai mult. Spectrul tematic e unul larg, specific gânditorilor de sinteză, care au receptat cu acuitate critică diversele domenii ale gândirii teologice şi le-au transpus în viaţă într-o manieră nouă, compatibilă cu realitatea fiecărui timp.

Discursul părintelui Necula are astfel ceva din spiritul patristic. Un semn de egalitate aşezat între Ortodoxie şi viaţă (p. 9), ridicând dogmele Bisericii la stadiul de experienţă trăită şi propunând vederea lui Dumnezeu ca mijloc de acces spre Ortodoxie (p. 7) sunt caracteristicile expresiei sale. De aceea părintele se lansează fără dificultăţi pe traiectorii dogmatice, ca atunci când reflectează asupra limitelor lui Dumnezeu în relaţie cu cele ale omului (p. 106) sau asupra raportului dintre chipul propriu şi chipul lui Hristos (pp. 60-61), dintre lucrurile din jur şi “Persoana Absolută Care este Dumnezeu” (pp. 65-66).

Şi spectrul teologiei morale dobândeşte prin verbul părintelui pregnanţă şi actualitate. “Smerenie înseamnă – cred eu şi mai fur şi eu de la alţii – să ai o foarte bună cunoaştere a misiunii pe care Dumnezeu ţi-a îngăduit-o”, se exprimă autorul; “smerenie înseamnă să nu ne mai tot egolatrizăm atâta…” (pp. 18-19). Tot aici se înscrie şi repetata demascare şi demolare a complexelor (p. 61, p. 113). “Toate complexele au la bază un păcat”, în speţă păcatul de a fi “călcat în picioare Ortodoxia” (p. 21), a cărei capacitate vindecătoare e formulată în termenii creării complexului salvator, a “complexului de egalitate, dar nu a celui de inferioritate”, care “îmbolnăveşte” (p. 22).

Pr. Necula vădeşte astfel echilibrul Părinţilor, apt de a-l face să declare, explicit şi insistent, că “exagerările niciodată nu mântuiesc!” (p. 67). Întreg demersul său e o declaraţie de război la adresa exagerărilor şi a deviaţiilor de un fel sau altul de pe calea dreptei socoteli (pp. 17-19). Mai cu seamă în spaţiul relaţiilor personale apropiate, a prieteniilor între tineri (pp. 134-143) şi a raporturilor familiale (pp. 144-171), răspunsurile părintelui mustesc de sobrietate, realism şi dreaptă socoteală.

Sfântul Ioan Gură de Aur e prezentat ca model al sfinţeniei în Ortodoxie “pentru că ştia extraordinar de bine că nici o vocaţie nu se construieşte pe uciderea celuilalt” (p. 101), nici măcar o vocaţie sacră, cum este cea monahală. “Lucurile cu adevărat duhovniceşti se fac cu sensibilitatea lui Hristos”,afirmă autorul (p. 15). În veacul al XX-lea părintele Stăniloae a fost prin excelenţă cel care definea sfinţenia creştină ca delicateţe, ca sensibilitate faţă de oamenii şi lucrurile din jur. Şi tot pe el îl prezintă autorul ca pe un exemplu contemporan ascultătorilor săi (p. 102).

Un alt domeniu în care pr. Necula se afirmă este cel al misionarismului zilelor de astăzi. “Eu zic că cel mai bine veţi combate prozelitismul sectar învăţând să nu fiţi voi sectari în Ortodoxie” (p. 34). Atitudinea misionară se împleteşte armonios cu cea de vorbitor, conferind expresie dimensiunii învăţătoreşti a Bisericii: “drama combaterii prezelitismului sectar este o dramă catehetică. Noi n-am crescut încă oameni capabili să le zică celorlalţi: ‘Pa! Nu mă interesezi!'” (p.33).

Dincolo de acestea, viziunea eclesiologică a pr. Necula este şi rămâne una largă, cuprinzătoare. Deschiderea sa spre ceilalţi e de inspiraţie liturgică, deoarece “nici o slujbă nu se slujeşte decât în comun” (p. 31). “Universalismul rugăciunii Bisericii Ortodoxe” (p. 31), care-şi găseşte formularea în ectenii, îl îndeamnă la disponibilitate spre comuniune. “Ortodoxia nu se măsoară în reacţii alergice la credincioşii celorlalte culte. Litera ‘O’ de la începutul confesiunii noastre este de la ‘deschidere maximă’. Adică, atunci eşti ortodox, când ai capacitatea să te rogi pentru toţi şi pentru toate. Pentru toţi şi pentru toate!” (p. 15). Tot ca argumente ale deschiderii se aduc “izvoarele revelaţiei comune” şi cele “câteva lucruri care sunt foarte bine crescute în comun” (p. 145).

Fireşte, apar şi delimitările de rigoare, plasate şi ele mai ales în spaţiul liturgic (p. 31, p. 32, pp. 144-147). “Ecumenismul nu-l pot face, într-adevăr, decât oamenii intelgenţi, bine crescuţi, cu maximă sobrietate în cunoaşterea teologiei lor şi care merg acolo să ofere soluţia lor” (p. 25). Căci superioritatea Ortodoxiei se impune de la sine, în cazul în care nu o împiedică “nedemnitatea ortodocşilor” (p. 25): “eu cred până în sfârşit că un om lucid în Ortodoxia sa reuşeşte să dovedească superioritate – să se dovedească superior catolicului – cu tot respectul din lume pentru catolici. Cred în continuare în superioritatea vieţii în Hristos propusă de Ortodoxie!” (p. 145).

Cartea oferă hrană spirituală deopotrivă teologului şi omului simplu în ale teologiei, care caută cu sinceritate căi de a Îl trăi pe Hristos în viaţa de zi cu zi. Lucrarea merită citită de specialist, la fel ca şi de începător. Avem convingerea că toţi vor găsi conţinuturi care să îi îmbogăţească şi abordări care să le lărgească perspectivele.

În încheiere îi dăm din nou cuvântul autorului: “eu cred că putem converti bucuriile lumii la bucuria lui Hristos bucurându-ne cu adevărat de lucrurile pe care le facem… Bucurie înseamnă să-I laşi lui Dumnezeu o ţâr’ de loc, să Se mai joace şi El în viaţa ta. Să mai existe şi El, să respire cu tine acelaşi aer. În rest… resturi!” (p. 87).

Lect. Univ. dr. Alina PĂTRU