Darul discernământului: Fostul curtean

Odată venise şi se sălăşluise la schit un curtean de la Roma. Văzând stareţul schitului că era neputincios şi aflând că înainte trăise in palate, a avut grijă de el, trimiţându-i cele mai bune lucruri pe care le primeau pentru schit. După douăzeci şi cinci de ani de nevoinţă, curteanul dobândi darul discernământului, devenind astfel renumit.
Auzind vorbindu-se despre el, un monah din Egipt veni să-i vorbească. Se îmbrăţişară şi, după ce se rugară împreună, se aşezară. Atunci văzu monahul că fostul curtean era îmbrăcat în straie moi, că purta sandale, având drept aşternut o blană de oaie şi chiar şi o pernă. Toate acestea îi păreau potrivnice ascezei aspre pe care o lucrau ceilalţi de la schit, aşa că se tulbură tare din această pricină. Însă bătrânul pricepu sminteala călugărului, deşi acela nu-i spusese nimic. Prin urmare, zise către fratele care îi slujea:
- Astăzi găteşte o mâncare bună în onoarea oaspetelui nostru.
Ieşi acela, adună ceva verdeaţă şi o fierse. Având avva şi ceva vin pentru a se mai întrema, îl puse şi pe acela pe masă. Aşadar, s-au aşezat la masă şi-au băut şi vin. Când s-a înserat, au spus doisprezece psalmi şi s-au culcat. Dimineaţa au mai spus doisprezece psalmi şi, în zori, oaspetele s-a pregătit de plecare, smintit de traiul bun al avvei. El însă, voind să-i fie de folos, începu să-i vorbească:
- Din ce ţară eşti? îl întrebă.
- Din Egipt.
- Din ce oraş?
- Nu sunt de la oraş. M-am născut într-un sat.
- Şi ce meserie aveai?
- Păzeam ogoarele.
- Şi unde dormeai?
- Pe ţarină.
- Aveai aşternut pe care să te-ntinzi?
- De unde să am aşternut pe ţarini?
- Atunci, cum dormeai?
- Pe jos, chiar pe pământ.
- Aveai de mâncare pe ogor? Beai vin?
- Pe ţarini nici mâncare şi nici băutură nu-s de găsit.
- Atunci, cum trăiai?
- Mâncam câţiva pesmeţi şi ceva carne uscată, dacă găseam, iar de băut, beam apă.
- Grea viaţă… Dar, ia spune-mi, băi erau pe ţarini?
- Nu. Uneori ne spălam în râu.
După ce bătrânul, care avea darul discernământului, îl făcu, prin acest dialog, să-şi vădească toate necazurile vieţii de dinainte de-a deveni monah, începu să-i vorbească despre viaţa sa:
- Eu nevrednicul, cum mă vezi, sunt din Roma, stăpâna lumii, unde aveam un rang înalt în palatele împăratului.
De la primele cuvinte ale bătrânului, oaspetele fu mişcat din cale-afară, aşa că ascultă cu şi mai mare atenţie povestirea bătrânului părinte, care-i spuse:
- Cum îţi ziceam, am lepădat desfătările Romei şi-am venit aici, în acest aspru pustiu, În patrie aveam palate şi bogăţii, paturi aurite şi-aşternuturi din cele mai fine mătăsuri. În locul acestora, bunul Dumnezeu mi-a dăruit acest culcuş şi-această blană de oaie. Straiele mele erau din cele mai bogate. În locul lor, am îmbrăcat acum aceste veşminte smerite. La mese, cheltuiam mulţi bani. Dumnezeu mi le-a înlocuit acum cu ceva verdeţuri şi puţin vin. Robi mulţi îmi slujeau. În locul lor, Dumnezeu l-a făcut pe-acest frate al meu să se milostivească de mine şi să mă slujească în nevoile mele. Şi, în loc să merg la baie, îmi torn puţină apă pe picioare. Sandalele le port din pricina neputinţei mele. În loc să ascult muzicieni şi sunet de chitară, spun câte doisprezece psalmi. Iar noaptea, în locul păcatelor pe care le săvârşeam, mă rog în pace. Prin urmare, avva, te rog să nu te sminteşti din pricina neputinţelor mele!
Auzind oaspetele toate acestea, cu greu îşi stăpâni lacrimile. Când, în cele din urmă, îşi veni în fire, spuse:
- Vai mie! Eu, după ce m-am chinuit în lume, am venit aici, în pustie, la odihnă. Şi-acum am lucruri care-atunci îmi lipseau, în vreme ce tu, care trăiai în desfătări, ai venit să te nevoieşti aici. Iar de la slavă şi bogăţie te-ai întors spre smerenie şi sărăcie.
A plecat, aşadar, folosindu-se mult din această întâlnire. De-atunci cei doi au rămas prieteni şi adesea monahul venea la avva să se folosească de înţelepciunea lui; căci, vezi bine, fostul curtean dobândise darul discernământului, răspândind în jurul său buna mireasmă a Sfântului Duh.
(Everghetinos IV)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006