URMAREA LUI HRISTOS

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.4/2003

Duminica după înălţarea Sfintei Cruci aduce în atenţia credincioşilor importanţa asumării „Crucii lui Hristos” nu doar la nivelul expresiei teoretice ci, mai ales, la asumarea ei concretă în viaţa fiecăruia prin credinţa faptelor bune ce aduce cu ea părtăşia la vrednicia hristică.

Mesajul Evangheliei este concis şi dens dând prilej exegetului la exprimarea unei bogăţii de idei capabile să creioneze modelul „urcuşului spre Hristos” într-o lume în care parcă Dumnezeu îşi găseşte din ce în ce mai greu locul firesc.

Fericitul Augustin ne face atenţi: „Dacă nu eşti duhovnicesc până în adâncul fiinţei tale trupeşti eşti trupesc până-n adâncul fiinţei tale duhovniceşti”. Este o problemă de opţiune calitativă a persoanei de care parte se angajează. Când te dedici luptei duhovniceşti trebuie să o faci total şi fiinţial.

Mântuitorul este cât se poate de convingător în acest sens: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. El nu obligă pe nimeni! Dar cel ce vrea să vină la Hristos nu o poate face oricum. E nevoie de lepădare de sine, adică de smerenie, şi de curajul purtării crucii personale în aceeaşi măsură în care Hristos a purtat crucea mântuirii neamului omenesc.

Lumea, spunea Sfântul Filaret al Moscovei, simte o plăcere de a se abate de la calea cea dreaptă, care niciodată nu te va duce la scop; ştie să trezească setea, dar nu poate să sature sufletul; făgăduieşte totul, dare spre sfârşit, în cea mai mare parte, îţi ia înapoi totul. De aceea Sfântul Ignatie Teoforul ne avertizează cu intransigenţă: Nu vorbiţi cu gura de Iisus Hristos câtă vreme doriţi un suflet după cele lumeşti. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume.

La această „depărtare de lume” contribuie în mod esenţial smerenia. Această virtute are puterea de a te face „depărtat de lumesc”, sufleteşte, cu toate că trăieşti fizic dimensiunea propriei tale istorii pământeşti.

Sfântul Ioan Scărarul definea smerenia în cuvinte cât se poate de frumoase: „înainte de toată întinăciunea; având între ele o deosebire ca cea dintre făină, aluat şi pâinea coaptă. Sufletul se macină şi se subţiază prin pocăinţa cea adevărată; se uneşte şi se amestecă cu Dumnezeu prin apa plânsului ne-mincinos, iar când se aprinde cu focul Domnului, atunci se preface în pâine şi se întăreşte fericita smerenie”.

Iată cât de profundă este smerenia înţeleasă ca „lepădare de sine” la care nu poţi ajunge fără pocăinţă sinceră şi plâns duhovnicesc: De aici şi greutatea urmării lui Hristos care ne îndeamnă să nu o facem oricum.

Chiar dacă nu putem ajunge la această stare plenară de pocăinţă şi plâns duhovnicesc avem şansa de a ajunge la smerenie prin alte două căi oarecum mai uşoare, ce exprimă, în esenţă, însuşirile smereniei: a nu te încrede în faptele tale cele bune şi dorinţa de a învăţa mereu (Sf. Ioan Scăraru).

Iată cum smerenia poate deveni accesibilă omului contemporan împătimit de egoismul cunoaşterii, a cărui fapte bune sunt lăudate în exces şi a cărui dorinţă de învăţare cunoaşte prea puţin puterea lui Dumnezeu.

Sf. Grigore Teologul ne învaţă: Cei ce se smeresc pentru greşelile lor, păstrează virtuţile ce le au, ceilalţi trufindu-se cu binele ce-1 află în ei, îl pierd pentru trufia lor şi se pierd pe sine.

De aceea formula Sfântului Siluan Atonitul rămâne dătătoare de ton: Trăieşte cu mintea în iad şi nu deznădăjdui!

Smerenia este cea care îţi dă curajul purtării crucii lui Hristos în chip autentic, lipsit de fariseismul prezenţei exterioare sau formale, faţă de lume, ci convins de importanţa asumării personale a crucii. În definitiv omul este, în felul său, o cruce vie, care vorbeşte prin faptele sale de profunzimea Crucii lui Hristos: înălţime, adâncime, profunzime duhovnicească.

În Vechiul Testament Crucea a fost prefigurată prin: pomul vieţii (Facere 3, 24); binecuvântarea ce o dă Iacov fiilor lui Iosif (Facere 48, 13-15); Toiagul lui Moise care a despărţit Marea Roşie (Ieşire 16) şi a făcut să izvorască apă din piatră; (Ieşire 17, 6) prin însemnarea lor; sau prin mâinile lui Moise ţinute de Aaron şi Or în lupta cu Amaleciţii (Ieşire 17, 12); lemnul prin care a îndulcit apa (Ieşire 25) sau prin şarpele înălţat în pustie (Numeri 21, 9).

„Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi 1-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca un om, acesta privea la şarpele de aramă şi trăia”.

Această prefigurare vechi-testamentară o foloseşte Mântuitorul în convorbirea cu Nicodim arătându-i, acestuia din urmă, sensul soteriologic al venirii Sale, importanţa Sfintei Cruci ca model al jertfei ce te înalţă spre îndumnezeire: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului!” (Ev. Ioan 3, 14).

Înălţarea Fiului Omului aduce implicit lumina Ierusalimului ceresc a cărui slavă coboară pe pământ. „Luminează-te, Luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60, 1).

Jertfa urcuşului personal spre Hristos va fi răsplătită prin câştigarea sufletului pentru împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Mântuitorul este cât se poate de tranşant şi în acest caz: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa; Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul” (Mc 8, 35-36).

Angajarea creştinului pe acest drum trebuie să fie totală dacă doreşte cu adevărat să-şi salveze sufletul pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru omul contemporan este foarte greu să înţeleagă importanţa acestui urcuş şi necesitatea trăirii lui Hristos cu intensitatea personală a fiecăruia. Pentru el sufletul este acolo unde-i e bine. Dar acest bine nu are nimic duhovnicesc. E un bine de circumstanţă bazat pe bunăstarea lumească pe care omul tinde, normal, să o dobândească. Hristos se referă în această Evanghelie doar la cei dispuşi să facă pasul mai departe. Ceilalţi, nehotărâţii, sunt cei lipsiţi de vocaţia riscului ce nu aleg nici drumul ascezei, nici curajul unei vieţi păcătoase. Sunt cei definiţi atât de inspirat „oameni de prispă”.

„Omul de prispă este omul jumătăţilor de măsură, incapabil de a urca scara mântuirii şi totodată incapabil de a-şi asuma răul fără regrete în adâncul sufletului. Omul rămas pe prispa (bisericii) e un hibrid, el este acea făptură pe care o întâlnim la tot pasul şi care îşi ascunde păcatele la umbra crucii. Oare câţi dintre noi nu ne identificăm cu el? Sufletul nostru e temător de pedeapsa lui Dumnezeu dar, vai, este atât de neputincios să se îndrepte! Ne recunoaştem adesea cu ruşine slăbiciunile şi credem că rugăciunea spusă în gând cu disperare înecatului, sau semnul crucii făcut în grabă ne vor putea spăla de păcate. E o simplă amăgire. Fără jertfa pocăinţei şi fără experienţa liturgică, fără osteneala curăţirii sufleteşti prin mărturisirea greşelilor, fiinţa noastră rămâne fatalmente în pragul bisericii, neavând şansa izbăvirii” (Alexandru Horia, Vorbirea în şoaptă, pag. 13).

Cei mai mulţi dintre credincioşii de azi au pierdut năzuinţa „dobândirii sufletului”, a Eshatonului, ispitiţi de confortul vieţii actuale ce nu mai lasă sufletul să se angajeze în truda ascensiunii duhovniceşti.

Asumarea crucii este un act de vrednicie: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38).

Pentru creştini Crucea dobândeşte o dimensiune nouă. Ea este altarul pe care s-a adus jertfa mântuitoare a lui Hristos; e instrumentul de preamărire a lui Hristos; e mijlocul prin care noi ne-am dobândit mântuirea; e pecetea lui Dumnezeu cu care sunt însemnaţi pe frunte cei meniţi a fi scăpaţi de la pierzare (vezi vedenia lui Iezechil 9, 4-6 şi Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4); e semnul Fiului Omului la a doua venire (Mt. 24, 30).

Desigur, s-ar putea insista pe fiecare din aceste afirmaţii aducând nu numai argumente scripturistice ci şi patristice, de o bogăţie cuceritoare.

Sfântul Apostol Pavel este cel ce ne dă argumentul şi exemplul cel mai concret al asumării acestei Cruci a lui Hristos, ce pierde dimensiunea unei suferinţe lumeşti, regăsindu-se în puterea bucuriei, „aleşilor lui Dumnezeu” de a purta această cruce: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14).

Crucea lui Hristos este angajamentul universal al Mântuitorului faţă de lume.

Pe această (cruce) o porţi personal dar te angajează universal pentru întreaga lume faţă de a cărei mântuire contribui prin propria ta asceză şi asumare a Crucii. Fără această înţelegere Crucea nu-şi mai îndeplineşte destinul mântuitor faţă de lume căci rămâne agăţată în egoismul oamenilor ce doresc să se mântuiască singuri.

Crucea ne regrupează către Hristos prin puterea jertfelnică a fiecăruia pentru fiecare. Ea ne vorbeşte de necesitatea comunicării prin comuniunea euharistică la care ne cheamă în fiecare Sfântă Liturghie, Mântuitorul Hristos, amintindu-ne prin Răstignire de puterea izbăvitoare a învierii Sale.

Cei ce-şi asumă această cale anevoioasă au garanţia cuvântului Mântuitorului Hristos: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind cu putere”‘(Mc. 9, 1).

Chiar dacă rămânem mereu în anticamera dumnezeirii, oricâtă devoţiune mistică am avea să cutezăm a ne identifica prin propria noastră cruce cu jertfa Mântuitorului, conştienţi că numai pe această cale vom putea da un răspuns bun la Judecata de Apoi.