Povestea zilei, 28.09.2009 – “Darul discernământului: Păcătosul deznădăjduit”

Povestea zilei Fara comentarii

Darul discernământului: Păcătosul deznădăjduit

Printre florile pustiei atonite, crin minunat şi înmiresmat s-a vădit a fi părintele Sava Duhovnicul (1821-1908). La câteva decenii de la adormirea sfântului, părinţii aghioriţi spuneau: „Dincolo, la Sfânta Ana Mică, la coliba Învierii, a vieţuit vestitul duhovnic, părintele Sava.” “Pe aceste cărări suiau mulţimile ca să se spovedească părintelui Sava.” „Astfel grăit-a părintele Sava.” „Atâtea nume pomenea, astfel slujea, astfel îi tămăduia părintele Sava pe demonizaţi” şi multe altele spuneau.
Aici vom pomeni o întâmplare ce dovedeşte priceperea duhovnicească a părintelui Sava.
Odată a venit la un duhovnic un om foarte păcătos să-şi spovedească păcatele. Duhovnicul nu mai văzuse un om care să fi săvârşit păcate atât de mari. De aceea, în timp ce îi asculta spovedania, fu cuprins de frică, tulburându-se foarte tare. Îşi spunea în sinea lui: „Dumnezeule! Cumplite lucruri! Ce-mi este dat să aud! Acesta e diavol, nu om !”
Nu apucă nefericitul păcătos să-şi ducă spovedania la bun sfârşit, că duhovnicul, tulburat foarte, îi zise:
– Opreşte-te! Sunt îngrozit de ce-aud! Cred că-mi voi pierde minţile. Acestea nu sunt păcate omeneşti, ci sataniceşti. Pleacă de-aici! Nu poţi fi iertat. Pleacă! Nu te mai pot asculta. Pleacă!
Plecă, aşadar, păcătosul, cuprins de deznădejde. Ce să facă acum? Singurul lucru ce-i mai rămăsese era să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Însă acum şi-această uşă se-nchisese. Nu mai avea nimic. Privind în jos, spre mare, se gândi că singurul lucru pe care-l mai putea face era să se arunce, curmându-şi astfel necazurile!
Însă Dumnezeu e mare! Pe când stătea omul aşa, trecu pe-acolo un monah de la Sfânta Ana, care, din întâmplare, îl cunoştea şi care-l întrebă:
– Ei, ce faci aici? Ce-i cu tine în starea asta? El însă nu-i răspunse. Atunci monahul îl întrebă iar:
– Ei, ce-ai păţit? De ce nu vorbeşti?
În cele din urmă, izbuti să afle ce se întâmplase. Se tulbură şi se-ntristă sufletul său… Cum să-l ajute? Se gândi că nu mai era decât o singură soluţie, să-l ducă, cu orice preţ, la părintele Sava. S-a ostenit mult, însă în cele din urmă a izbutit.
Îndată ce l-a văzut, părintele Sava a priceput toată tragedia omului. „Fratele meu – cugetă el – se află într-o genune. Ca să-l scot de-acolo, trebuie să cobor şi eu.” Atunci păcătosul îl întrebă:
– Părinte, mă pot eu mântui?
– Tu, frate? Toţi ne putem mântui. Mila lui Dumnezeu este mai largă decât cerurile şi mai adâncă decât orice genune.
– Nu cred. Pentru mine, păcătosul, nu este mântuire. Cu neputinţă. Pentru mine nu mai e mântuire.
– Pentru tine nu mai e mântuire? Mult greşeşti, spunând aceasta, de vreme ce, chiar şi pentru mine a existat mântuire.
– Şi, mă rog, ce păcate ai făptuit tu?
– Păcate mari, fiule, foarte mari…
– Cât de mari? Cine a greşit înaintea lui Dumnezeu aşa cum am păcătuit eu?
– Şi totuşi… Îţi spun că eu unul am păcătuit întocmai ca tine… Uite, bunăoară, odată am căzut în păcatul… Şi-i spuse părintele Sava un păcat foarte greu. Păcătosul păru că revine la viaţă şi căpătă curaj:
– Ah, părinte, acest păcat l-am săvârşit şi eu.
– Şi tu? îl întrebă mirat părintele. Dumnezeu să te ierte! E de-ajuns că l-ai spovedit.
Părintele Sava continuă discuţia cu păcătosul în acelaşi fel. „Şiretlicul” prinse… Nefericitul păcătos, prinzând curaj, îi mărturisi cu sinceritate toate păcatele pe care le săvârşise până atunci. Prinsese curaj la gândul că duhovnicul era asemeni lui.
– Eu, îi spuse la sfârşit părintele Sava, m-am pocăit şi-am plâns amarnic. De doi ani mi-am schimbat viaţa cu totul. Ba chiar, iată, mi-au dat canon să mă fac… duhovnic. Am făcut-o şi pe-asta. Am făcut milostenii. Am postit. Am devenit cu totul alt om.
– Părinte, şi eu mă pocăiesc din tot sufletul meu. Voi posti şi voi face tot ce-mi vei spune că trebuie să fac.
– De vreme ce te-ai hotărât să-ţi schimbi viaţa, pleacă-te să-ţi citesc rugăciunea de iertare a păcatelor, ca să-ţi şteargă Dumnezeu toate păcatele.
În scurt timp omul plutea de bucurie, căci se uşurase de cumplita povară a păcatelor. Întâlnindu-se la Schitul Sfânta Ana cu monahul pe care-l cunoştea, îi spuse aceluia:
– M-ai salvat! Am devenit alt om.
– Să dai slavă lui Dumnezeu.
– Bun duhovnic! Bun! îndurător! Doar că, bietul de el, a făcut în viaţă păcate chiar mai mari decât ale mele.
Monahul, care pricepuse ce se întâmplase, îi spuse:
– Mai mari ca ale tale? Mă faci să râd! Păi tu nu ştii, creştine, că el trăieşte de mic la Sfântul Munte, fiind un adevărat înger? De-aceea s-a învrednicit să devină şi preot.
Omul rămase mut de uimire, fiindcă, auzind cele spuse de monah, pricepu „şiretlicul” iubirii creştineşti a părintelui Sava. Mare era uimirea lui… Într-adevăr, după lovitura pe care i-o dăduse primul duhovnic, aceasta era singura modalitate de-a fi salvat de pe buza prăpastiei. În clipa aceea, s-au aprins în el o admiraţie neţărmurită şi o dragoste negrăită faţă de acel minunat doctor şi tămăduitor de suflete.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006