Darul discernământului: Candela Maicii Domnului

Părintele Ignatie Duhovnicul (1827-1927) este una dintre cele mai îndrăgite şi mai respectate personalităţi de la Sfântul Munte. Timp de optzeci de ani a dus cea mai ascetică viaţă la Katounakia, făcându-se vas ales al darurilor Sfântului Duh.
Părintele Ignatie avea la un moment dat un ucenic foarte bun, pe părintele Neofit, un tânăr plin de râvnă.
Într-o noapte, părintele Neofit auzi o bătaie uşoară în poarta chiliei sale, după care auzi o femeie spunându-i:
- Scoală, fiule, şi te du în biserică, fiindcă mi s-a stins candela!
Deodată se trezi din somn şi coborî neliniştit în bisericuţa de lângă singuratica sa colibă, într-adevăr, intrând în bisercă, văzu candela Maicii Domnului stinsă. Cuprins de emoţie, o aprinse din nou, spuse o rugăciune şi se întoarse în chilie.
Acelaşi lucru se petrecu şi în nopţile ce urmară.
Atunci ucenicul începu a cugeta în sinea sa, spunându-şi:
- Mult am mai sporit duhovniceşte. Se vede că am ajuns sus, de vreme ce însăşi Doamna cerului şi a pământului vine la mine. Unde mai pui că-i aud şi îngereasca voce… Îi aprind candela stinsă. Ce fericit sunt!
Astfel gândea ucenicul, în timp ce diavolul trufiei nu contenea a-l lovi cu arzătoarele sale săgeţi, ducându-l pe calea pierzaniei.
Uneori părintele Neofit îşi auzea conştiinţa împotrivindu-se. Căci auzea şi-un alt glas lăuntric ce-l îndemna să vestească duhovnicului său cele petrecute, aşa cum era dator. Însă făcea ce făcea şi, de fiecare dată, alunga acest gând izbăvitor.
- De ce să-i spun părintelui? Ce, e păcat, ca să-l mărturisesc? Este o întâmplare sfântă şi, cu cât o trăiesc mai tainic şi mai tăcut, cu atât mai mult i se păstrează sfinţenia.
Părintele Ignatie care avea darul străvederii, adică al discernământului, a observat anumite lucruri nevăzute, în purtarea ucenicului său, faţă de care n-a stat cu mâinile în sân. Îi spunea întruna ucenicului:
- Fiule, Neofite, fii cu băgare de seamă! Să-mi spui tot ce ţi se întâmplă în viaţa duhovnicească.
Într-o zi, la spovedanie, l-a silit să-i povestească amănunţit tot ce trăia de-o vreme. Având discernământ desăvârşit şi o bogată experienţă pastorală, i-a explicat cele petrecute, arătându-i cum căzuse în plasa diavolului. Apoi l-a întrebat:
- Ce simţeai când aprindeai candela stinsă?
- Bucurie şi mulţumire, datorită faptului că mă învrednicisem de aşa o binecuvântare!
- Şi ce mai simţeai ?
- Mai simţeam ceva ca o tulburare tainică. Ceva ca o nelinişte ca nu cumva duhovnicul să prindă de veste.
- Această tulburare vădeşte nesmintit prezenţa diavolului.
Apoi părintele i-a spus multe despre urzelile diavolului, încheind cu aceste cuvinte:
- Ei, rătăcitule! Şi-a râs de tine diavolul! Crezi tu că Maica Domnului are nevoie de tine sau de mine? Are ea nevoie de ajutorul tău? Fii cu băgare de seamă! Dacă mai bate la uşa chiliei tale cineva, să nu te mai duci să aprinzi candela. Orice-ar fi, eu sunt răspunzător.
Astfel fu curmat „zborul” tânărului ucenic! Niciodată nu şi-ar fi închipuit că acea întâmplare „înaltă” putea avea un sfâşit atât de lipsit de slavă. Desigur, mai apoi, i-a fost recunoscător duhovnicului său care-l izbăvise din plasa vrăjmaşului. Acum însă era cuprins de tristeţe şi încă stăruia în mintea sa o nedumerire: oare îi va mai bate cineva la uşa chiliei? Bineînţeles că nimeni nu i-a mai bătut la uşă, căci întunecatele uneltiri ale diavolului, îndată ce-au fost dovedite prin lumina discernământului părintelui Ignatie, s-au risipit ca fumul!
(Ignatie Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006