Preoţia - taina învierii noastre

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.1/1999

De ce putem socoti preoţia ca taină a învierii noastre este una din întrebările ce pot frământa pe cei ce se integrează liturgic în dimensiunea reală a Bisericii prin participarea efectivă şi afectivă la taina întâlnirii cu Hristos din slujbele comunităţii.

Tocmai acest duh al comunitarului din noi suferă la nivelul conştiinţelor ce nu caută o regăsire în plan firesc a chemării lui Hristos: ,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Putem constata cu uşurinţă lipsa de comuniune dintre noi pornind de la o lipsă de înţelegere a învăţăturii hristice ce se manifestă plenar în sânul Bisericii. Până nu vom înţelege că mântuirea este regăsirea tuturor în fiecare dintre noi şi că suntem datori să ne pese real de cel de lângă noi, nu vom îndeplini condiţia esenţială a mântuirii ce ne cere o credinţă lucrătoare în iubire.

Legătura dintre această stare de comunicare şi preoţie este fundamentală şi perihoretică. Prin Taina Preoţiei preotul exprimă comunitar relaţia dintre credinţă şi Dumnezeu în celelalte Taine. Le dăruieşte spre împărăţia lui Dumnezeu pe fiecare, rămânând conştient că jertfa este opera iubirii şi la această jertfă de iubire avem chemarea să ne angajăm ca şi creştini în drumul nostru către Dumnezeu.

Citeste mai departe…

Valoarea Cuvântului în actul mântuirii

În Evanghelia după Ioan - în al şaselea capitol - Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre realitatea euharistică, arătând că trupul Său este „adevărată mâncare” şi sângele Său „adevărată băutură”. Aceste cuvinte i-a smintit pe mulţi dintre iudei şi, mai mult, pe unii dintre ucenici - care au început să-l părăsească. Atunci Hristos i-a ăntrebat pe cei doisprezece apostoli dacă nu vor să se ducă şi ei, însă Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.”

Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos - care este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, la El găsind cuvintele vieţii celei veşnice, acestea fiind o adevărată hrană duhovnicească. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie „că vorbea ca unul care are putere”. Hristos se identifică cu învăţătura Sa. Între faptele şi cuvintele Sale nu este nici o contrazicere.

Citeste mai departe…

Darul discernământului: Avva Macarie si avva Pavel

În muntele pustiu din Fermi se nevoia avva Pavel. Canonul său era să spună în fiecare zi trei sute de rugăciuni. Ca să nu le piardă şirul, îşi punea pe cap trei sute de pietricele şi, la fiece rugăciune, arunca o pietricica. Astfel, termina pietricelele o dată cu rugăciunile.
Odată acest sfânt Pavel se duse la Sfântul Macarie din Egipt şi-i spuse:
- Avva, sunt întristat.
- De ce? Ce necaz ai?
- Iată, am aflat că într-un sat se află o maică ce mă întrece în nevoinţe. Mănâncă numai sâmbăta şi duminica. Şi, în fiecare zi, spune şapte sute de rugăciuni. Când am aflat aceasta, mi-am pierdut încrederea în mine însumi care nu fac decât trei sute.
Atunci Sfântul Macarie i-a răspuns:
- Eu mă nevoiesc de şaizeci de ani şi, deşi nu fac decât o sută de rugăciuni, nu mă mustră conştiinţa. Dacă tu, care faci trei sute de rugăciuni, te mustri din pricina numărului „mic” de rugăciuni, îmi pare fie că nu te rogi curat, fie că deşi poţi să faci mai multe rugăciuni, nu le faci.
(Istoria Lausiacă)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Macarie şi diavolul

Avva Macarie Egipteanul vieţuia într-o pustietate deplină, ca ascet. Ceva mai jos de locul unde trăia el, se afla un schit cu fraţi mulţi.
Odată, pe când şedea privind în zare, îl văzu pe diavol trecând şi-l întrebă:
- Unde te duci ?
- Mă duc să-i ispitesc pe fraţii de la schit, îi răspunse diavolul, văzându-şi de drum.
Apoi, când îl văzu întorcându-se, îi zise:
- Fie să te mântuieşti!
- Cum să mă mântuiesc, dacă toţi cei de la schit s-au purtat urât cu mine şi nimeni nu rabdă? îi răspunse diavolul.
- Adică n-ai nici un prieten acolo? îl întrebă avva.
- Am unul. Cel puţin acesta mă ascultă.
- Şi cum îl cheamă pe prietenul tău?
- Theopemptos, răspunse diavolul plecând. Atunci avva Macarie se ridică pornind-o spre
schit. Aflând că vine, fraţii îi ieşiră în întâmpinare cu flori. Odată ajuns la schit, avva ceru să afle cine era Theopemptos. Aflând unde se afla, s-a dus la chilia lui. Fratele l-a primit cu bucurie. După ce au plecat ceilalţi fraţi, avva l-a întrebat:
- Ce mai faci, frate?
- Bine, cu rugăciunile tale.
- Nu cumva eşti luptat de felurite cugete?
- Nu, sunt bine.
- Eu, ce să-ţi spun? De-atîţia ani mă nevoiesc şi toţi mă cinstesc. Şi totuşi, în ciuda vârstei mele, nu mă lasă liniştit tot felul de cugete ruşinoase.
- Crede-mă, părinte, şi eu păţesc acelaşi lucru! Avva Macarie continuă să se prefacă luptat de multe alte cugete, până ce monahul Theopemptos îi descoperi toate ispitele sale. Apoi avva îi dădu poveţe ziditoare şi îl binecuvânta.
Când se întoarse la chilia sa, avva Macarie îl văzu iar pe diavol şi-l întrebă:
- Acum unde te mai duci?
- Mă duc să-i ispitesc iar pe fraţii de la schit, îi răspunse diavolul, văzându-şi de drum.
La întoarcere, sfântul îl întrebă:
- Cum îţi mai merge cu fraţii?
- Rău, îi răspunse diavolul. Cel mai rău e că şi unicul meu prieten, Theopemptos, care-mi dădea ascultare, nu ştiu cum se face că acum s-a stricat şi el şi nu mă mai ascultă. Ba mai mult, mi se împotriveşte mai tare ca toţi ceilalţi. Într-atât îmi sunt de potrivnici, încât m-am jurat că va trece multă vreme până ce-oi mai călca pe la schit.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Ioan şi călăuza

Altă dată, însuşi avva Ioan călătorea prin pustie dimpreună cu câţiva fraţi. Se înnoptase şi călăuza lor rătăcise drumul. Văzând fraţii aceasta, îi spuseră avvei Ioan:
-    Ce să facem, părinte? Călăuza a rătăcit drumul, aşa că suntem în primejdie de moarte, rătăcind aşa prin pustie.
Atunci avva Ioan le-a răspuns:
-    Mai bine să nu-i spunem nimic, căci se va necăji. Iată cum vom face: Eu voi spune că nu mai pot de oboseală şi că voi rămâne aici până s-o lumina de ziuă. Atunci ne vom putea vedea de drum în siguranţă.
Aşa au şi făcut. S-au oprit în acel loc, unde-au stat până-n zori. În felul acesta nu l-au întristat pe fratele ce-i călăuzea.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Ioan şi preotul

Odată, la un schit, mâncau laolaltă câţiva monahi. Printre ei se afla şi pe atunci tânărul avva Ioannis Kolovos (Ioan Ologul). La un moment dat, se ridică un preot cucernic, luă cana cu apă, oferind-o fraţilor. Din evlavie, monahii n-au luat apă de la el. Insă avva Ioan a luat.
Miraţi, ceilalţi fraţi l-au întrebat:
- Cum tu, cel mai mic dintre toţi, ai primit să fii servit de către bătrânul părinte?
Atunci el le-a răspuns:
- Când mă ridic eu să ofer apă celorlalţi, mă bucur dacă iau toţi, fiindcă astfel voi avea şi eu răsplată. Aşadar, de aceea am primit apă de la bătrânul părinte, ca să-i asigur răsplata iubirii. Am făcut aceasta şi ca să nu-l întristez, ceea ce s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi primit nimeni osteneala lui.
Atunci s-au minunat toţi de înţelepciunea sa, folosindu-se duhovniceşte de-această întâmplare.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Avva Zenon şi postitorul

Într-un târguşor trăia un om ce postea atât de mult, încât toată lumea se minuna de-aşa mare postitor. Faima sa ajunse şi la urechile avvei Zenon, care-l chemă pe postitor la el. Acela veni şi, după ce se salutară, se-aşezară. Atunci avva începu să lucreze rucodelia… Vremea trecea într-o linişte deplină. Postitorul, neputând vorbi, începu să se-ntristeze şi să-şi piardă răbdarea. În cele din urmă, nemaiputând îndura, rupse tăcerea şi spuse:
-    Părinte, binecuvântează, căci vreau să plec!
-    De ce ? îl întrebă avva Zenon.
-    Simt o strângere de inimă şi nu ştiu din ce pricină. Când eram în lume posteam până seara, cu mare uşurinţă. Însă aici, în pustie, nu pot îndura.
Atunci avva îi răspunse:
-    Când erai în lume, te hrăneai „cu urechile”. Te hrăneai cu laudele oamenilor. Ci mergi în pace şi, ca toţi ceilalţi, mănâncă în fiecare zi la ora trei după-amiază.
Se duse, aşadar, postitorul în lume. Cu mare nerăbdare şi cu tristeţe în suflet aştepta ora mesei, în timp ce, altădată, postea cu uşurinţă până seara. Văzând aceasta, toţi cunoscuţii săi îşi spuneau:
-    Se pare că era stăpânit de-un demon.
Întristat, omul se duse iar la avva Zenon, căruia îi descrise starea în care se afla. Atunci bătrânul îi zise:
-    Aceasta e calea cea dreaptă. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Ţine-te departe de laude şi lucrează virtutea în taină şi cu osteneli.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Recenzie la Gânduri şi miride

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Gânduri şi miride, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, 207 p.

Părintele conf. dr. Constantin Necula este cunoscut în rândurile credincioşilor ortodocşi din diferitele zone ale ţării ca un orator de mare talent şi un spirit misionar dedicat, atent faţă de problemele vremii. Recent, părintele a publicat la Editura Agnos din Sibiu cea de a 33-a carte a sa.

Lucrarea intitulată Gânduri şi miride redă o parte dintre dialogurile sale cu o lume însetată spiritual, căutând pe coordonatele Ortodoxiei strămoşeşti resorturi şi repere menite să faciliteze ancorarea cotidianului în spiritual. Iar răspunsurile părintelui respiră larg în libertatea Duhului, propunând o Ortodoxie caldă, curajoasă şi înţeleaptă.

Citeste mai departe…

NU TE TEME, CREDE NUMAI!

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.2/1999

Întreaga operă de mântuire are ca fundament credinţa, fără de care omul nu poate dobândi viaţa veşnică. Întreg Noul Testament e marcat de „proba credinţei” la care îi cheamă Mântuitorul Hristos pe toţi cei cărora le îndeplineşte o dorinţă, de cele mai multe ori „vindecătoare” pentru ei.

Ea nu este o acceptare strict intelectuală a adevărurilor dumnezeieşti ci e un act liber, de încredere a omului în puterea lui Dumnezeu.

Citeste mai departe…

Darul discernământului: Întrebările avvei Avraam

Un pustnic era vestit datorită faptului că trăise timp de cincizeci de ani, ţinând un post aspru, înfrânându-se chiar şi de la pâine şi vin. El însuşi spunea despre sine:
- Am ucis iubirea plăcerilor, iubirea averilor şi slava deşartă.
Auzind acestea, avva Avraam s-a dus la el şi l-a întrebat:
- Tu ai spus aceste cuvinte?
- Da, îi răspunse acela.
- Atunci spune-mi, dacă ai intra în chilie şi-ai găsi înăuntru o femeie, crezi că ai putea rămâne rece la farmecele ei?
- Nu, dar m-aş lupta să nu mă ating de ea.
- Prin urmare, îi spuse iar avva Avraam, încă n-ai ucis patima plăcerii. Doar ai biruit-o si-o ţii legată… Dacă acum, în timp ce mergi, ai vedea cioburi, pietre, şi printre ele, aur, poţi rămâne nepăsător, socotind aurul deopotrivă cu pietrele şi cioburile?
- Nu, dar m-aş lupta să nu-l iau.
- Aşadar, îi spuse din nou avva Avraam, încă n-ai ucis patima iubirii averilor. Doar ai biruit-o si-o ţii legată… Dacă acum ai afla că vin la tine doi fraţi, ştiind că unul te laudă, iar celălalt te vorbeşte de rău, i-ai primi pe amândoi cu aceeaşi bunăvoinţă?
- Nu, însă m-aş strădui să fiu binevoitor şi cu cel ce mă vorbeşte de rău şi cu cel ce mă laudă.
- Prin urmare, n-ai ucis nici patima slavei deşarte. Pricepe, aşadar, că patimile nu pot fi ucise, ci doar legate.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006