Despre realismul teologiei şi slujirii Sf. Vasile cel Mare

Stelian Gombos Fara comentarii

Despre realismul teologiei şi slujirii Sfântului Vasile cel Mare – Expresie a stăruinţei în trezvie şi în mărturisirea adevărului Bisericii

Teologia şi Slujirea Sfântului Vasile cel Mare reprezintă un model cuprinzător şi mereu actual în ceea ce înseamnă asumarea concretă a identităţii credinţei creştine mărturisitoare. Dimensiunea cuprinzătoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este concretizată prin gândirea profundă în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă, prin abordarea cu realism şi echilibru a unor aspecte practice referitoare la viaţa creştină, prin slujirea sa misionară şi pastorală copleşitoare.

Realismul teologiei şi slujirii Sfântului Vasile cel Mare derivă din faptul că teologia sa reprezintă o mărturisire consecventă şi concretă a Adevărului Bisericii, fiind strâns legată de viaţă şi răspunzând nevoilor efective ale credincioşilor. Nu este o teologie sterilă, abstractă şi generală, ci o mărturisire vie a Adevărului întrupat în viaţa Bisericii care împărtăşeşte convingeri existenţiale.

Mai ales în contextul actual în care teologia riscă să fie înţeleasă doar ca rezultat al raţiunii analitice, ca discurs format prin cuvinte meşteşugite, este esenţială recuperarea şi valorificarea aspectului existenţial şi eclesial al teologiei. Gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare nu se epuizează în manipularea abilă a conceptelor, nu se încrede în puterea raţiunii autonome. Teologia Sfântului Vasile cel Mare este expresia modului său de a crede şi de a fi. Într-o astfel de teologie puterea de convingere a cuvântului se fundamentează pe forţa de viaţă a credinţei şi făptuirii întru Adevăr.

În societatea contemporană influenţată de domnia relativismelor generalizate, de o mentalitate bazată pe laxism, tendinţe echivoce şi confuzii, asumarea dimensiunii mărturisitoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este o şansă de întărire a convingerilor trăite pe calea credinţei Bisericiii. Exigenţele mărturisirii presupun tărie de caracter, cxonsecvenţă, luciditate şi forţa de exprimare a cuvântului Adevărului.

În acatistul său, Sfântul Vasile cel Mare este numit „turn preaînalt al privirilor cereşti“, „înţeleptul tâlcuitor al celor teologiceşti“, „mărturisitor fără de frică al adevărului“. În acatist rostim următoarele cuvinte: „Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor“.

Trezvie şi discernământ în slujirea teologică şi pastorală a Sfântului Vasile cel Mare

 

Luciditatea şi realismul gândirii şi acţiunii Sfântului Vasile cel Mare sunt roade ale efortului său susţinut în dobândirea trezviei. Lucrările impresionante în planul concret al existenţei ale Sfântului Vasile cel Mare nu sunt rezutltate ale unui activism exagerat, ci materializări ale unei minţi lucrătoare a virtuţii trezviei, atentă în permanenţă la taina lucrării lăuntrice. Într-o lume caracterizată de o dispersie între cele exterioare, de o risipire în superficial şi insignifiant, este imperativă şi de mare actualitate virtutea trezviei.  Aceasta presupune un efort constant  de luare aminte la noi înşine.

Este mult mai facilă o concentrare spre cele exterioare, decât lupta interioară cu propriile neputinţe. Taina lucrării lăuntrice presupune o confruntare cu sinele, o sinceritate cu noi înşine şi un efort existenţial pentru biruirea patimilor personale. Este mai comodă orientarea înspre cele exterioare (chiar atunci când ea implică lucrări şi performanţe deosebite ca rezultate ale unei  logici bazată pe eficienţă şi pragmatism) decât lucrarea susţinută a trezviei. Sfântul Vasile cel Mare arată: „fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Şi ca să scăpăm de acest cusur, poruncea spune: Încetează de a te interesa de păcatele altuia! Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci <<Ia aminte de tine însuţi>>, adică : întoarce-ţi ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi“.[1]

Întreaga teologie şi slujire a Sfântului Vasile cel Mare ne indică faptul că lucrările sale misionar-pastorale, slujirea sa socială covârşitoare sunt în strânsă legătură cu lucrarea lăuntrică permanentă pentru întărirea trezviei. Misiunea socială şi pastorală este dublată de viaţă ascetică, duhovnicească şi liturgică.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă spre luarea aminte la cele lăuntrice. Astfel se poate dobândi măsură şi discernământ în toate. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu plăceri; viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Nu te alipi de cele muritoare , ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi  cum ar fi trecătoare. Ia seama cu toată luarea aminte de tine însuţi, ca să ştii să împarţi fiecăruia ce-i de folos: trupului, hrană şi îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinţei, creştere bună, deprinderea virtuţii, îndreptarea patimilor“.[2]

Prin luarea aminte la noi înşine sunt identificate în mod adecvat priorităţile. Trezvia cultivă o atitudine prin care toate sunt raportate la Hristos. Gândul, cuvântul şi fapta sunt expresii ale relaţionării constante a acestora cu Hristos. Astfel condiţia creştină ca moarte şi înviere întru Hristos, ca naştere de sus, ca o „dezbrăcare de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi o îmbrăcare în omul cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul  Celui care l-a zidit reprezintă autentica identitate a modului creştin de a fi.

Sfântul Vasile cel Mare arată că asumarea acestei condiţii creştine este posibilă prin trezvie. „Ce este propriu celor care mănâncă pâinea şi beau potirul Domnului? Să păstreze fără întrerupere amintirea Celui Care pentru noi a murit şi a înviat. Ce este propriu celor care păstrează o astfel de pomenire? De a nu mai trăi deloc pentru ei, ci pentru <<Cel ce a murit şi a înviat pentru ei>>… Ce este propriu creştinilor ? să se iubească unii pe alţii, după cum şi Hristos ne-a iubit pe noi. Ce este propriu creştinului ? Să-L vadă pe Domnul înaintea şi pururea. Ce este propriu creştinului ? Să vegheze în fiecare zi şi ceas şi să fie gata prin desăvârşirea străduinţei de a fi plăcut lui Dumnezeu, ştiind că în ceasul în care nu gândeşte, vine Domnul“. [3]

Trezvia ne fereşte de amăgiri şi de trufie. Sfântul Vasile cel Mare recomandă: „Fii treaz, sfătuieşte-te, păzeşte cele prezente, poartă de grijă de cele viitoare! Nu părăsi, din pricina lenei, cele de faţă şi nici nu-ţi închipui că ai în mână cele ce nu sunt şi poate nici nu vor fi“.[4]

Exersarea trezviei, şi a nădejdii inclusiv în depăşirea încercărilor şi a necazurilor favorizează întărirea discernământului. „Sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se alipească de nenorocirile prezente, ci să-şi plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăţi. Şi vei reuşi să te bucuri pururea, dacă vei privi necontenit la Dumnezeu; iar nădejdea răsplătirii va uşura necazurile vieţii. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăţia cea cerească şi la comoara pe care ţi-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul cel ceresc! Ai pierdut copilul? Ai, însă, înger, împreună cu care vei dănţui împrejurul tronului lui Dumnezeu şi te vei veseli cu o veselie veşnică! Astfel, punând în faţă necazurile prezente cu bunătăţile“.[5]

Discernământul este o virtute esenţială a vremurilor noastre marcaste de tendinţe totalitare, lipsite de nuanţe. Prin discernământ, Sfântul Vasile cel Mare a reuşit să echilibreze raţiunea şi credinţa, cuvântul şi slujirea, contemplaţia şi făptuirea. El a reuşit să depăşească poziţiile unilaterale şi reducţioniste. Astfel discernământul este o măsură a realismului gândirii şi acţiunii Sfântului Vasile cel Mare.

Inclusiv, în efortul înaintării pe calea cunoaşterii, deşi Sfântul Vasile cel Mare este o persoană cu deschideri semnificative către cultura profană, el arată că nu trebuie să ne risipim exagerat într-o astfel de cunoaştere. Sfântul Vasile mărturiseşte: „nu este de puţină importanţă pentru mântuire de a nu dori dobândirea oricărei cunoştinţe la întâmplare, ci de a cunoaşte cea mai folositoare învăţătură. De pe acum unii au dispreţuit învăţătura dată de cuvintele dumnezeieşti şi s-au ocupat cu geometria, pe care au descoperit-o egiptenii, sau cu astrologia, în mare cinste la haldeeni, sau în general cu cunoştinţa zadarnică despre forme şi umbre. Pe mulţi i-a preocupat poetica, retorica şi descoperirea sofismelor, a căror materie este minciuna; nici poezia nu poate exista fără mit, nici retorica fără arta vorbirii şi nici sofistica fără false raţionamente. Aşadar, pentru că mulţi au neglijat cunoştinţa despre Dumnezeu, în râvna lor după dobândirea acestor cunoştinţe, îmbătrânind în cercetarea unor învăţături zadarnice, este necesară cunoaşterea învăţăturii, pentru a alege învăţătura cea folositoare şi a evita pe cea zadarnică şi vătămătoare“. [6]

Trezvia întăreşte discernământul duhovnicesc prin care se dobândeşte o cunoaştere autentică a realităţii. Această cunoaştere presupune consecvenţa în cuvânt şi faptă. Nu este o cunoaştere bazată pe dialectică şi retorică, exprimată prin cuvinte meşteşugite şi idei complicate. Mai ales în societatea contemporană în care inconsistenţa în planul ideilor profunde este mascată de formulări pretenţioase, este semnificativă atitudinea prin care se cultivă mărturisirea clară şi în formulare simplă a cunoştinţei dătătoare de viaţă.

Erodarea reperelor în societatea actuală determină un mod de a fi şi de a gândi, aliniat şi interşanjabil cu părerea interlocutorilor. Sfântul Vasile cel Mare, pledând pentru consecvenţă, afirmă: „Cuvântul adevărat, care iese dintr-o minte sănătoasă, este şi grăieşte totdeauna la fel despre aceleaşi lucruri; dar cuvântul felurit şi meşteşugit este foarte întortochiat şi lucrat cu grijă; ia nenumărate forme şi drumuri nebănuite, schimbându-se după gustul ascultătorilor. Deci, când faptele sunt într-un chip, iar cuviintele le prezintă în alt chip, atunci avem o întorsătură de cuvinte, dar, mai bine spus, o stricare a adevărului, pricinuită de cuvânt. Iar omul, care este unul în aparenţă, dar altul în realitate, face uz de cuvinte meşteşugite, înşelând pe cei cu care are legături. Antitezele falsei cunoştinţe sunt şi ele întorsături de cuvinte. Că oamenii care nu se mulţumesc cu simplitatea învăţăturii duhovniceşti şi care din pricina dialecticii sunt porniţi spre contradicţie, adeseori reduc la neant puterea adevărului prin verosimilitatea sofismelor“.[7]

Mai ales cei cu responsabilităţi mari trebuie să-şi întărească un mod consecvent de a gândi, de a vorbi şi de a  fi. Luciditatea şi realismul provin din acest efort constant de cultivare a consecvenţei. Sfântul Vasile cel Mare arată că un adevărat conducător trebuie să fie un exemplu de consecvenţă. Pentru dobândirea unei consecvenţe autentice este importantă dobândirea şi cultivarea conştiinţei a ceea ce este trecător, precum şi a realităţilor statornice.

Conştientizarea efemerităţii situaţiilor lumeşti ajută ca mintea conducătoare să fie consecventă şi echilibrată în diferitele împrejurări ale existenţei. Sfântul Vasile cel Mare arată: „Căci ce este conducerea decât o ştiinţă a sufletului despre nestatornicia lucrurilor omeneşti, cu ajutorul căreia învăţăm cum se cuvine să o traversăm? Pentru aceasta conducătorul trebuie să se aştepte la schimbări de situaţii în momente liniştite ale vieţii, când totul i se întâmplă după gustul său, dar nu trebuie să-şi piardă nădejdea în momentele grele, ca şi cum ar rămâne veşnice, şi nici să se ducă la fund, înecat de o tristeţe exagerată. Nu dăinuieşte mult timp nici sănătatea trupului, nici floarea tinereţii, nici prosperitatea gospodăriei şi nici una din situaţiile fericite ale vieţii; ci, când eşti într-o astfel de stare fericită a vieţii, aşteaptă-te şi la furtună. Aşadar, conducător inteligent este omul care se comportă faţă de evenimente potrivit naturii lor, rămânând totdeauna identic cu sine însuşi, fără să se mândrească în situaţiile fericite ale vieţii şi fără să fie doborât în necazuri şi nenorociri.[8]

Sfântul Vasile cel Mare – mărturisitor al Adevărului Bisericii

Puterea de mărturisire a adevărului în cazul Sfântului Vasile cel Mare este elocventă. Modul său de a mărturisi adevărul de credinţă şi de viaţă al Bisericii este un exemplu sugestiv pentru fiecare generaţie. El a căutat  cu stăruinţă acest adevăr şi l-a mărturisit în faţa întregii lumi, pentru cei simpli şi cei învăţaţi, penru puternicii lumii sau pentru cei de diferite condiţii sociale.

Sfântul Vasile cel Mare nu a căutat să folosească Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie pentru a-şi legitima propriile idei, pentru o afirmare persoanlă. El a căutat să exprime puterea adevărului de viaţă, indiferent cât de incomodă ar fi fost această mărturisire. „Sfântul Vasile se dedica neobosit exprimării adevărului şi susţinerii lui. Vasile era totdeauna expresia autentică a Tradiţiei. Stăruia mult pe aceasta, tot atât cât stăruia pe faptul de a trăi. Busolă şi temelie îi era Scriptura. O avea neîncetat deschisă înaintea lui, pe tetrapodul de lemn. Doar că Scriptura nu-i era un text cu ajutorul căruia să-şi susţină propriile concepţii, ci cartea cea preasfântă o avea spre a arăta cât de autentică este Tradiţia Bisericii, teologia ei, ethosul ei, viaţa ei. Cartea îi era ca o măsură în susţinerea şi îndreptăţirea adevărului trăit de Biserică. Nu-i erau dragi alegoriile. Era de un realism total“.[9]

Adevărul se exprimă în cuvânt concentrat, fără meşteşuguri artificiale. Sfântul Vasile cel Mare arată: „Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare aminte. De aceea Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-şi ascundă ideile în cuvinte obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care să nu atace tema în miezul ei“.[10]

Există o foarte strânsă legătură între stăruinţa în trezvie şi mărturisirea Adevărului Bisericii. Puterea de mărturisire nu există în absenţa unei lucrări lăuntrice de mărturisire nu există în absenţa unei lucrări lăuntrice şi duhovniceşti constante, prin care Duhul să copleşească mintea şi inima. Cel care trăieşte în Duh şi adevăr este un ostenitor în cele ale vieţii duhovniceşti. Adevărul nu este convingerea dobândită ca rezultat al demonstraţiei sau al erudiţiei.

Martiriul şi slava Bisericii se manifestă adesea prin cele considerate firave şi slabe în faţa lumii. Şi în cazul Sfântului Vasile cel Mare, deşi slăbit şi cu neînsemnate puteri ale trupului, acesta va mărturisi cu o forţă copleşitoare puterea duhovnicească a adevărului de credinţă. Sfântul Vasile cel Mare arată că adunarea lăuntrică este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este esenţială stăruinţa în trezvie şi viaţă duhovnicească pentru trăirea întru Adevăr.

În faţa ereziei susţinută şi de împărat, în contextul confruntărilor iminente, Sfântul Vasile cel Mare se adânceşte mai mult în lucrarea trezviei pentru a putea mărturisi cu mai multă putere cuvântul de viaţă al adevărului. „Cu cât mai mult se apropia înfricoşătorul ceas al confruntării, cu atât mai veghetor devenea Marele Vasile. Trupul lui epuizat îndura încă şi mai multă rugăciune şi priveghere: „Vezi-mă, Hristoase al meu!” Întăreşte-mă să pot sta drept, să Te mărturisesc, să nu dau înapoi nici o clipă. Nu din mândrie. Zdrobeşte-mă, batjocoreşte-mă înaintea întregii lumi – nu mă împotrivesc, o primesc cu bucurie. Pier, de voieşti. Nu caut ale mele. De altfel, oare mult voi mai putea trăi astfel? Ceea ce voiesc e să stau cu tărie înaintea satanei; să se întărească credinţa ortodoxă cea întru Tine. Ajută-mi, aşadar. Ţine-mă drept, neplecat. Slava Ta îmi doresc s-o dobândesc, nimic altceva…“.[11]

Concluzie

Realismul teologiei şi slujirii misionar-pastorale ale Sfântului Vasile cel Mare este de maximă actualitate pentru cei de astăzi. Cuvintele marelui ierarh din Capadocia mărturisesc Adevărul veşnic al Bisericii asumat în contextul concret al feluritelor împrejurări istorice. Sunt cuvinte cuprinzătoare izvorâte dintr-o minte şi inimă căutătoare de adevăr şi viaţă.

În încheiere redau cuvintele marelui teolog român Teodor M. Popescu care afirma despre Sfântul Vasile cel Mare: „Cu un simţ al realităţilor , ce i-a fost recunoscut de toţi biografii şi  comentatorii, un bun simţ care este una din marile lui calităţi, el evită excesele retorice, nu cade în exagerări inutile, temperează impresiile. Apostolul idealist priveşte înţelegător la realităţi sociale şi nu ia atitudini de tribun; el ceartă pentru a îndrepta, şi conştiinţa lui creştină îi dă întotdeauna cuvântul potrivit. Ceea ce interesează şi preţuieşte într-adevăr mai mult decât calităţile literare şi oratorice ale predicatorului nsotru, este grija şi dragostea lui de părinte pentru popor, dorinţa lui de preot sau de episcop de a face din creştini oameni mai buni, mai drepţi, mai fericiţi. Mântuirea lor îi stă la inimă, la inima lui iubitoare, mare şi curată, care cuprinde durerile tuturor şi crea binele tuturor. Cuvintele lui, uneori vehemente, patetice sau lirice, sunt întotdeauna calde şi sincere, expresia unui suflet vibrant; sunt glasul unui ierarh în slujba lui Iisus Hristos. El vorbeşte nu pentru a căuta succese personale; el vorbeşte pentru a face bine altora; nu pentru a-i încânta, ci pentru a-i mişca şi îndrepta. Câtă deosebire, în această privinţă, între retorii profani ai timpului şi între predicatorul creştin. <<Staţi în jurul meu ca nişte judecători, nu ca nişte discipoli>>, zice el către auditorii săi. <<Cu toate acestea veţi auzi nu ceea ce vă place, ci veţi auzi adevărul>>“.[12]

Drd. Stelian Gomboş



[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a la cuvintele <<Ia aminte de tine însuţi>>, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 371.[2] Ibidem, pag. 367-368. Precum animalele fac din instinct cele ale firii, Dumnezeu a rânduit ca omul prin luare aminte să facă ceea ce este bine. „Dumnezeu învăţătorul nostru“. Ibidem, p. 366-367.

[3] Episcop Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, pag. 170-171.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a la cuvintele <<Ia aminte de tine însuţi>>, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 370. Luarea aminte conduce la o cunoaştere a lui Dumnezeu, precum şi a celor existente. „Luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău. Tot aşa şi Dumnezeu; nu căuta să-L înţelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre El!“. Ibidem, pag. 373-374.

[5] Ibidem, Omilia a IV-a despre mulţumire,  pag. 384-385.

[6] Ibidem, Omilia a XII-a La începutul Proverbelor, pag. 473-474. Discernământul presupune prudenţa. „Prudenţa adevărată, însă, este însuşirea de a cunoaşte cele ce trebuie făcute şi cele ce nu trebuie făcute. Omul care urmează această prudenţă niciodată nu se va depărta de faptele virtuoase, dar nici nu va fi prins de prăpădul păcatului. Aşadar, cel care înţelege <<cuvintele de prudenţă>> cunoaşte pe de o parte pe vicleni şi înşelători, iar pe de altă parte cele ce trebuie făcute în viaţă. Prudenţa se dăruieşte celui care-şi clădeşte luişi casă şi pune temelia ei pe piatră, adică o fixează trainic pe credinţa în Hristos, încât să rămână neclintită în faţa ploilor, vânturilor şi revărsărilor apelor. Prin astfel de cuvinte, spuse în pilde, Domnul ne-a învăţat să rămânem neturburaţi în ispite, atât în cele omeneşti cât şi în cele ce ne vin de sus.Ibidem, pag. 474.

[7] Ibidem, pag. 475.

[8] Ibidem, pag. 484-485.

[9] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag 161, 169.

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a la cuvintele <<Ia aminte de tine însuţi>>, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 365.

[11] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag 221. Pentru a sesiza puterea se mărturisire a adevărului de credinţă este elocventă confruntarea dintre Sfântul Vasile cel Mare şi eparhul Modest (acesta fiind susţinut de împăratul Valens). Stelian Papadopoulos redă sugestiv această confruntare: „- Vasile, cum cutezi – singur tu – să mergi împotriva voii împăratului nostru? Cine eşti tu de cutezi să-l dispreţuieşti? Va fi simbolul verticalităţii Bisericii în faţa puterilor lumii acesteia – Pentru care lucru mă învinuieşti, care e greşeala  pe care nu mi-o ştiu? – Pentru care lucru mă învinuieşti, care e greşeala pe care nu mi-o ştiu? – Nu ai credinţa împăratului.. – Fac astfel fiindcă Împăratul meu nu consimte cu credinţa lui Valens, care se înclină unei făpturi.. Mă înclin deci Fiului ca lui Dumnezeu, nu ca unei făpturi. – Şi atunci ce suntem noi cei care credem precum împăratul? – Nimic, câtă vreme socotiţi drepte astfel de lucruri!“. Ibidem, pag. 224. Modest îşi recunoaşte înfrângerea în faţa împăratului: „Am fost biruiţi, împărate al meu, de episcopul acestei Biserici. Nu se teme de ameninţări. E mai tare decât vorbele noastre, mai puternic decât puterea noastră de convingere. Pe oricine putem ameninţa, însă pe Vasile nu“. Ibidem, pag. 227.

[12] Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pag. 301.

In Memoriam: Prea Cuviosul Părinte Arhim. Teofil Părăian

Stelian Gombos 3 Comentarii

In Memoriam:  Prea Cuviosul Părinte Arhim. Teofil Părăian – duhovnicul mănăstirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” –
 Sâmbăta de Sus – Braşov

Frânturi de gânduri şi sentimente la momentul marii sale treceri…

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Părintele Arhimandrit Teofil Părăian – duhovnicul mănsătirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, acum, la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de joi – 29 octombrie, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la venerabila vârstă de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie. Totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă – 31 octombrie 2009, la mănăstirea sa de metanie, mai sus menţionată, unde se nevoia şi ostenea în cele duhovniceşti din anul 1953, sfântă slujbă la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinulului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!…

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 30-10-2009 – “Stareţul şi neguţătorul”

Povestea zilei 1 Comentariu

Stareţul şi neguţătorul

Odată, stareţul Mănăstirii Vâşegorsk, Antonie, dimpreună cu un neguţător, s-au dus la Sfântul Serafim din Sarov (1759-1833). La un moment dat, Sfântul Serafim i-a spus stareţului să aştepte puţin şi a prins a vorbi cu neguţătorul. După ce l-a mustrat pentru păcatele sale, i-a spus:
– Toate întristările şi necazurile abătute asupra ta sunt urmările vieţii tale păcătoase. Leapădă-te de ea şi îngrijeşte-te să te îndrepţi!
Vorbea cu atâta căldură, încât neguţătorul şi stareţul au fost mişcaţi până la lacrimi. Încheind, îi spuse neguţătorului:
– Să posteşti aici la mănăstire şi să te împărtăşeşti! Dacă te pocăieşti cu adevărat, Domnul îţi va dărui şi ţie bogată mila Sa.
Neguţătorul a bătut metanie înaintea sfântului, i-a mulţumit pentru poveţe, i-a făgăduit că le va urma întru totul, după care a ieşit înlăcrimat din chilia Sfântului Serafim. Atunci, stareţul i-a spus sfântului:
– Părinte, sufletul oamenilor vă este cunoscut ca o carte deschisă, ca un chip dinaintea oglinzii. Am băgat de seamă că, fără ca el să vă spună ceva, fără să-i ascultaţi necazurile şi problemele, sfinţia voastră i le-aţi spus pe toate.
Şi, fiindcă sfântul continua să tacă, zise iar:
– Îmi dau seama că aveţi cugetul atât de curat, încât nimic din inima aproapelui nu vă este necunoscut.
– Nu vorbi aşa, creştine, spuse sfântul, pecetluind cu mâna sa gura negustorului. Inima omului este deschisă doar Domnului. Şi cunoscător al tuturor inimilor numai Unul Dumnezeu este.
Atunci staretul îl întrebă iar:
– Atunci, părinte, cum de-aţi ştiut să-i spuneţi neguţătorului cele ce-i erau de trebuinţă, fără să-l întrebaţi chiar nimic?
– Acest om – îl lămuri sfântul – a venit la mine ca rob al lui Dumnezeu. Iar eu, Serafim păcătosul, aşa cuget, că sunt cu adevărat un păcătos rob al lui Dumnezeu. Prin urmare, întotdeauna când cineva îmi cere ceva de folos, eu îi spun ce-mi porunceşte Domnul. Primul gând care-mi vine, socotesc că e voia lui Dumnezeu, şi-l spun celui ce mă întreabă. Uneori însă, sunt situaţii când nu recurg la voia lui Dumnezeu, ci la raţiunea mea, fiindcă astfel mi se pare a fi mai potrivit. Când fac astfel, greşesc de fiece dată.
Sfârşind Sfântul Serafim aceste cuvinte folositoare, pe care ni le-a transmis însuşi stareţul Mănăstirii Vâşegorsk, spuse:
– Ca fierul pe nicovală, aşa m-am lăsat şi eu în voia Domnului Dumnezeului nostru. Şi ce-I place Lui, aceea făptuiesc şi eu. De-aceea, mi-am tăiat voia cu totul. Şi ce porunceşte El, aceea spun celorlalţi.
(Sfântul Serafim din Sarov)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Povestea zilei, 29-10-2009 – “Ţăranul şi calul său”

Povestea zilei Fara comentarii

Ţăranul şi calul său

Ierodiaconul Mănăstirii Sarov, Alexandru, povestea odată acestea:
„Într-o dimineaţă, pe când ieşeam din biserică după Sfânta Liturghie, trecând prin faţa chiliei stareţului Serafim, am văzut un ţăran sărac, alergând spre mine, cu şapca în mână.
– Părinte, mă întrebă, nu cumva tu eşti Serafim?
– Nu, dar ce treabă ai cu el?
– Se zice că… „ghiceşte”. Mi s-a furat calul. Cum să-mi mai ţin eu acum familia fără cal? Am ajuns mai rău ca cerşetorii.
Întristat şi eu de necazul ce dăduse peste sărmanul om, am aruncat o privire în chilia bătrânului şi l-am văzut lângă scara cea lată, ducând lemne în hambar. Atunci i-am zis ţăranului:
– Uite, el este stareţul Serafim. Cel care trebăluieşte pe lângă chilie.
Ţăranul a alergat degrabă şi-a căzut la picioarele bătrânului care însă l-a ridicat cu bunătate, întrebându-l:
– De ce vrei să vorbeşti cu mine, nevrednicul?
– Batuşca, cineva mi-a furat calul. Şi, fără cal, nu-mi pot hrăni familia. De-aceea am venit la tine, fiindcă se spune că tu „ghiceşti”…
Atunci stareţul i-a prins ţăranului capul în palme şi, apropiindu-l de-al său, i-a spus:
– Nu mai spune nimic, taci… şi du-te la… (îi spuse numele unui sat apropiat de-al său). Înainte să intri în sat, apuc-o spre dreapta. Trebuie să treci de patru case ţărăneşti, prin partea din spate. Vei vedea poarta unei curţi. Împinge-o, dezleagă-ţi calul şi ia-l fără să spui nimic.
După o vreme – îşi continuă povestirea ierodiaconul Alexandru – am aflat că, într-adevăr, ţăranul şi-a găsit calul acolo unde-i spusese stareţul.”
(Sfântul Serafim din Sarov)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Povestea zilei, 28-10-2009 – “Cugetele pustnicului”

Povestea zilei Fara comentarii

Cugetele pustnicului

Pustnicul Gheorghi Mahurin mi-a povestit următoarele: „De multă vreme eram chinuit de cugete staruitoare şi mă întrebam neîncetat dacă nu cumva era mai bine să plec din mănăstirea unde vieţuiam, spre a mă duce să mă sălăşluiesc într-un loc mai izolat. Aici vin la mine mulţi oameni. De asemenea, primesc o mulţime de scrisori. Totodată, mi-e ruşine să-i alung pe bieţii oameni. Aşa că trebuie să răspund la scrisori, dintre care unele sunt foarte însemnate. Această cumplită îndoială m-a chinuit aproape doi ani! Totuşi, nu am vorbit despre ea nimănui. Singurul lucru pe care îl făceam era să mă gândesc întruna la locurile unde ar fi fost mai bine să mă retrag.
Într-o bună zi, ucenicul meu m-a înştiinţat că venise un peregrin din pustia Sarovului, aducându-mi din partea stareţului Serafim salutări şi binecuvântarea sa, precum şi un mesaj pe care trebuia să mi-l transmită neîntârziat. Îndată ce-a intrat, mi-a spus:
– Stareţul Serafim îţi transmite că e ruşine ca, după ce-ai petrecut atâţia ani în această mănăstire, să te laşi copleşit de această ispită ce te-ndeamnă a pleca de aici, ducându-te altundeva. De asemenea, îţi porunceşte să nu te duci nicăieri!
După ce a spus acestea, pelerinul s-a înclinat şi-a plecat. Iar eu stăteam neclintit, ţintuit locului, şi mă tot întrebat uimit cum de un om pe care nu îl cunoşteam, pe care nu îl văzusem niciodată, căruia nu-i scrisesem nicicând, cum de un asemenea om îmi putea cunoaşte atât de bine cugetele, chiar şi cele mai ascunse. După ce mi-am mai venit în fire, l-am rugat pe ucenicul meu să-l cheme iar în chilie pe-acel pelerin, nădăjduind să primesc de la el mai multe lămuriri. Acela însă plecase deja din mănăstire, iar pe drum nu se mai vedea nici ţipenie de om. Dispăruse ca şi cum n-ar fi fost”.
(Sfântul Serafim din Sarov)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Povestea zilei, 27-10-2009 – “Darul străvederii: Izbăvirea călugărului lui Longin”

Povestea zilei Fara comentarii

Izbăvirea călugărului lui Longin

Sfântul Dionisie (+1541) se nevoia odinioară în peştera Sfântului Lazăr, mai jos de mănăstirea pe care o întemeiase în Olimp (cel mai înalt munte din Grecia, aflat între Macedonia şi Thessalia).
Într-o noapte însă, a pornit-o spre sfânta mănăstire. După ce-a bătut cu putere în poartă, le-a spus părinţilor care i-au deschis:
– Adunaţi-vă degrabă, să ne rugăm pentru fratele nostru Longin, căci mare primejdie îl paşte.
Într-adevăr, în acea noapte monahul Longin fusese trimis să pască turma de capre a mănăstirii. Când s-a luminat de ziuă şi a ajuns la mănăstire, le-a povestit fraţilor că a trecut printr-o primejdie cumplită. Fusese atacat de nişte răufăcători care, după ce i-au furat puţinele bunuri şi calul, şi-au tras spada din teacă spre a-l ucide. Deodată însă, a apărut un om care i-a împiedicat să săvârşească această cumplită faptă. Atunci, înfricoşaţi foarte, tâlharii au plecat, lăsându-l sănătos şi nevătămat. Şi, după cum apăruse pe neaşteptate, tot aşa a şi dispărut omul ce îl izbăvise din necaz.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Povestea zilei, 26.10.2009 – “Darul străvederii: Sfinţii Ştefan şi Serghie”

Povestea zilei Fara comentarii

Sfinţii Ştefan şi Serghie

Sfântul Ştefan, episcop al oraşului Perm, din Rusia, care nutrea o mare dragoste pentru Sfântul Serghie din Radonej (1314-1392), întemeietorul Lavrei Sfintei Treimi din Zagorsk, călătorea odată din eparhia lui, la Moscova. Drumul pe care mergea, trecea la vreo opt kilometri de Lavra Sfintei Treimi, însă, din pricină că se grăbea, nu s-a oprit, gândindu-se să-l viziteze pe sfânt la întoarcere. Înainte de a se îndepărta de lavră, opri trăsura, spuse „Axion esti” şi, îngenunchind cu faţa spre lavră, zise:
– Pace ţie, frate duhovnicesc!
Acestea se petreceau în timp ce Sfântul Serghie se afla împreună cu fraţii în trapeză. Văzându-l însă cu ochii săi străvăzători pe episcop cum bătea metanie spre mănăstire, întrerupse masa, se ridică în picioare şi, bătând şi el metanie spre locul unde se afla episcopul, zise:
– Bucură-te şi tu, păstor al turmei lui Hristos! Binecuvântarea Domnului fie cu tine!
Fraţii rămaseră muţi de uimire! Oare ce păţise stareţul lor? Unii şi-au dat seama că egumenul se învrednicise a vedea o vedenie. La sfârşitul mesei, s-au dus la el şi l-au întrebat ce se întâmplase.
– Chiar în clipa în care m-am ridicat în picioare, răspunse el, episcopul Ştefan, aflat în drum spre Moscova, s-a oprit în dreptul mănăstirii noastre, a bătut metanie înaintea Sfintei Treimi şi ne-a binecuvântat pe noi, păcătoşii.
Ucenicii sfântului, care mai târziu au adeverit cele întâmplate, s-au minunat de darul străvederii pe care îl dăruise Dumnezeu stareţului lor.
Întru pomenirea acestei întâmplări, până astăzi se ţine următorul obicei în Lavra Sfintei Treimi:
În timpul prânzului, înainte de sfârşitul mesei, se aude un clinchet de clopoţel şi, în acel moment, toţi cei aflaţi în trapeză, ierarhi, preoţi, diaconi, monahi şi mireni, se opresc din mâncat şi se ridică în picioare. Atunci ieromonahul de rând spune: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi…”. Apoi se aşază iar fiecare la locul său, continuându-şi prânzul.
(Sfântul Serghie)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

BISERICA – DARUL COMUNIUNII

Articole, Cristian Muntean Fara comentarii

BISERICA – DARUL COMUNIUNII

Pr. Dr. Cristian Muntean

În societatea contemporană Biserica ocupă teoretic, un loc privilegiat chiar dacă, practic, acest privilegiu lipseşte aproape cu desăvârşire. Nu ne propunem o analiză asupra acestui fenomen pentru că ea nu s-ar mai încadra în spaţiul teologic ci ar aduce în discuţie numeroase elemente ce ţin de domeniul socio-politic şi au o aplicare imediată în mentalitatea românească ce nu poate depăşi încă traumele istoriei.

Când vorbim despre Biserică avem în vedere în primul rând rolul ei liturgic; „centrul liturgic al Creaţiei”, cum o numea părintele Stăniloae, adică locul unde se săvârşeşte şi se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său exprimat în energiile necreate. Locaşul bisericesc devine spaţiul central al lucrării mântuitoare al lui Hristos, pentru că inima Sfintei Liturghii, ce se săvârşeşte în el, este Sfânta Euharistie ce se împlineşte prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi prin împărtăşirea cu ele a credincioşilor.

Eclesiologia ortodoxă defineşte Biserica cu trupul tainic al Domnului, întemeiat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin care oamenii, ca mădulare, participă în comun la viaţa dumnezeiască intratrinitară, silindu-se să crească în comuniune cu Dumnezeu prin împărtăşirea de harul Duhului Sfânt, de trupul şi sângele Domnului administrat de ierarhie, prin creşterea în credinţă, în cunoaştere şi curăţie sub conducerea acestei ierarhii dobândind prin aceasta mântuire şi înaintând spre îndumnezeirea după har. De aceea, Biserica e numită „tehnic” organul întemeiat de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor, adică a comunităţii celor care formează poporul lui Dumnezeu, unii vieţuind pe pământ (Biserica luptătoare), iar alţii triumfând în cer (Biserica triumfătoare).

Citeste mai departe…

Colindul luminii biruind întunericul

Fragmente, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu – Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum – iad de cenuşă – vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.

Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica – în­veş­mân­tată ca o mireasă – părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 23.10.2009 – “Darul străvederii: Sfânta Irina şi îngerul”

Povestea zilei Fara comentarii

Sfânta Irina şi îngerul

Odată, prin mintea sfintei Irina, stareţa Mănăstirii Chrysovalant (secolul al IX-lea), trecu un gând cumplit şi ciudat: „Dacă Dumnezeu, îşi spuse sfânta, mi-ar da darul străvederii, atunci, cunoscând viaţa lăuntrică a maicilor împreună cu care mă nevoiesc, le-aş putea îndrepta pe cele care greşesc şi le-aş întări pe cele ce sporesc în virtuţi.” Prin urmare, a-nceput a-L ruga pe Dumnezeu, cu multe lacrimi şi închinăciuni, să-i dea darul străvederii.
Atunci i s-a arătat un înger îmbrăcat în alb, care i-a spus:
– Bucură-te, roabă credincioasă a Domnului! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis să-ţi slujesc întru mântuirea maicilor. Îţi voi sta mereu alături şi-ţi vor descoperi toate tainele.
După această vedenie, sfânta a mulţumit fierbinte lui Dumnezeu. În fiecare zi chema câte o soră, încurajând-o să-şi mărturisească păcatele, întru îndreptarea ei.
Treptat, maicile şi-au dat seama că Sfânta Irina cunoştea adâncurile tainice ale inimilor lor. De-aceea se minunau, mărturisind tuturor străvederea suprafirească a sfintei.
(Sinaxar VII)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

« Precedenta