Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.
La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.
Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
– Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
– De unde ştii? îl întrebau oamenii.
– E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
– Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.
Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
– De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.
De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
– Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.
Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
– Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
– Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?
Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…
Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
– Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006