SFÂNTA SCRIPTURĂ -izvor al revelaţiei divine

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.3/1994

Sfânta Scriptură sau Biblia vine din limba greacă denumind însăşi semnul de carte. Ea este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sânt, ce cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu. Intervalul de timp în care s-a compus este de aproximativ 1500 de ani, adică începând de la Moise (1500 - 1400 î.Hr.) şi până la autorul Apocalipsei, Sfântul Ioan Teologul, ultima carte - în timp - a Noului Testament scrisă în jurul anului 100 (d.Hr.).

Cuprinzând colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, Biblia se deosebeşte de celelalte cărţi doar în măsura în care cititorul este conştient şi se află sub pavăza credinţei. Aceste deosebiri sunt:

a) cuprinsul este revelat de Dumnezeu;
b) deşi cuprinde numeroase cărţi, care au fost scrise de autori diferiţi, posedă o unitate desăvârşită;
c) are o putere covârşitoare asupra sufletului omenesc de a-1 transforma, căci: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţurile şi cugetările inimii”. (Evr. 4, 12)

Fiind scrisă de aproximativ 40 de autori cu îndeletniciri diferite care au trăit în timpuri diferite şi au scris în limbi ce astăzi sunt moarte, ca şi profunzime a adevărului, pe care-l conţine. Sfânta Scriptură în multe părţi ale ei este greu de înţeles. Acest lucru îl sesizează şi Apostolul Petru (III, 16), referindu-se la epistolele Apostolului Pavel; „În ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstămăcesc - ca şi pe celelalte Scripturi - spre a lor pierzare”.

În acest context, misiunea Bisericii ni se pare cu atât mai clară, cu cât ea este „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3, 15), de a tălmăci Sfintele Scripturi fără eroare, în calitatea ei de păzitoare şi propovăduitoare fără greş a descoperirilor dumnezeieşti. Putem concluziona aici, fără nici o umbră de îndoială, că Sfânta Scriptură poate fi citită de orice credincios, dar dreptul şi putere de a o explica şi predica îl are numai Biserica, condusă de capul ei Mântuitorul Iisus Hristos. Apostolul Petru precizează acest lucru (2 Petru 1,20-21): „Dar mai înainte de toate, voi pe aceasta s-o ştiţi: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia: pentru că proorocie nu s-făcut niciodată din voia omului, ci purtaţi de Duhul Sfânt. În numeroase locuri din cuprinsul Vechiului Testament se arată că autorii le-au scris din porunca lui Dumnezeu „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi zis…” (Ier. 2, 1). Făcând referire la mărturiile despre Sine, Mântuitorul le acordă o preţuire deosebită: „Cercetaţi Scripturile căci acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In 5, 39). În noul Testament dovezile sunt mult mai concludente; „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre povăţuire întru dreptate” (II Tim. 3. 16).

Vorbind despre inspiraţia Sfintei Scripturi, nu putem să nu o definim. Ea este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în timpul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală, în care Duhul Sfânt a dictat cuvânt de cuvânt totul, ci numai că acesta, autorul, a primit conţinutul de idei Revelaţiei de la Dumnezeu, dar nu i-a fost anulată cugetarea, voinţa ori felul in care a redat cele descoperite. Dumnezeu i-a respectat scriitorului sfânt personalitatea şt libertatea de a reda în felul său propriu cele descoperite. Inspiraţia este deci o conlucrare între divin şi uman.

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor citirea Sfintelor Scnpturi, dar nu le îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după mintea şi priceperea sa, ci să urmeze învăţătura cea lăsată da Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli în Sfânta Biserică, fără a se abate de la ea.

Cum devine Sfânta Scriptură izvor de viaţă veşnică pentru cei ce citesc? Dacă facem parte din Biserică şi stăm sub permanenta ei îndrumare; dacă avem credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu; dacă avem bună cucernicie şi gând curat de a ne întări credinţa şi a ne îndemna spre fapte bune.

În măsura în care acest „dacă” devine lucrător în noi, să căutăm să împlinim mai mult Sfintele Scripturi şi să nu fim precum învăţătorul de lege care amăgea pe Mântuitorul cu vorbele sale. Încrezători în puterea harică a Bisericii să căutăm calea mântuitoare la care ne îndeamnă Mântuitorul: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este!”