Smerenia de a fi român

Postfaţă la cartea Costel Busuioc, postfaţă scrisă de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula 

E aproape imposibil să scriu despre un om care m-a făcut să plâng de bucurie. Desigur că pentru oamenii dedaţi la distracţii permanente sau elevări perpetue numele lui Costel Busuioc le va fi trecut numai pe la ureche. Mie mi-a trecut prin inimă. M-a obligat să-mi aduc aminte de toţi românii care, cu dinţii strânşi, hrăniţi de himere pentru a-şi birui sărăcia, au luat drumul unui exil al cărui sfârşit nu poate fi întrevăzut dintru început. Am trăit  printre ei, le-am ascultat durerile şi biruinţele, i-am văzut plecând din ţară şi revenind. Oricât de bine ajunseseră, masca de bucurie pe care o atârnaseră de faţa lor la despărţirea de rude cădea la vederea graniţei cu Ungaria, dincolo de care erau toate celelalte graniţe, dincolo de care era „acasă printre străini”.

Nici nu mai ştiu ce m-a făcut să urmăresc ştirile vremii, pentru că mai întâi Costel Busuioc a fost pentru români o ştire. Candid ca un personaj bun din poveştile copilăriei, cu nume amirosind a dar dumnezeiesc, din ştire a început să crească omul. Nu bănuiam nicicum dramele şi jovialitatea pe care mi le-au descoperit cartea aceasta de interviuri cu prietenul nostru Romeo Petraşciuc. Dar în cuminţenia soţiei sale, a copiilor, în bunul simţ din gesturi şi priviri am descoperit că Dumnezeu încă ne iubeşte, ridicând dintre noi câte un fir de busuioc, discret şi fremătând de mireasma cerului. Apoi a fost biruinţa. O să credeţi că e puţin lucru ce i s-a întâmplat. Luaţi şi citiţi. Veţi înţelege de unde vine forţa acestei candori care a topit un public format în mare parte din oameni care se depărtaseră constant de România şi de români, care doar în drama terorii de la Madrid ori a câte unui atentat cu bombă ori la bunul simţ european îşi mai aducea aminte de virtuţile care ne leagă ca popoare, ca fii ai lui Dumnezeu.

Simplitatea lui Costel Busuioc îi punea vizibil în descumpănire pe autorii de romane ştiriste. Nu avea nimic din ceea ce consumau vedetele. Şi omul mai şi vorbea despre Dumnezeu cu o dezinvoltură uluitoare, ca unul care se află în cordialitate cu El. Şi m-am trezit că mă uit, alături de familie, la finala Fiului lui Babel. Un român vorbea în turnul Babel, în dauna amestecării limbilor, despre Dumnezeu. Şi cânta cu o voce care trecea cu mult peste darurile obişnuite ale exerciţiului în cântare. Şi a venit biruinţa. M-am descoperit cu mâinile ridicate în aer, coborâte să-mi îmbrăţişez copiii care ţopăiau de bucurie. Costel Busuioc trecuse din ştire în istorie!

Apoi au început comentariile. Unele mai savante decât altele. Au început laudele, penibile de multe ori pentru o fire aleasă cum se putea bănui a fi cea a unei astfel de voci. Cele mai dureroase mi s-au părut judecăţile emise de cunoscători, parte invidioşi, parte cârcotaşi. Oamenii aceia n-au înţeles că, în esenţă, Costel Busuioc nu era doar o voce, ci un om cu povestea sa de viaţă, care spărsese tiparele pentru că Dumnezeu nu iubeşte tiparele pe care ni le-am construit, care ar fi fost fericit şi bucuros de vocea lui cântându-le copiilor săi, prietenilor, cărând pietre şi zidind. Pe schela de pe care l-a dat jos televiziunea, la apelul unui vecin ce-l asculta de ceva timp, Costel Busuioc era liber. Căţărat pe grilele de valori ale învârtitorilor de vorbe, Costel Busuioc îşi pierdea tocmai această libertate, la care ţinea atât de mult. Dar ca tot ce e minciună, reclamă, comentarea lui şi omagierea media a trecut. Din multele promisiuni primite, Costel Busuioc a rămas cu doar câţiva oameni în jur. Unii de mare omenie. El, el a rămas omul care mă ţine cu braţele ridicate în sus, a victorie.

Citind cartea, în forma ei primă şi necizelată, am întâlnit parte din sufletul acestui copil mare. Am râs şi am lăcrimat, m-am cutremurat şi am citit mai departe, iar când cartea s-a încheiat, m-am surpins doritor de a citi mai departe. Şi, îngenunchind, am citit psalmii lui David. Pentru că o astfel de carte îndeamnă la rugăciune, pentru omul descoperit, pentru modul prin care Dumnezeu Se face vădit într-un neam urgisit de propriile vocaţii parcă. Simplu şi fidel cu propria devenire, refuzând să facă mărturisiri care-l dor (are momente când spune ferm: „despre asta nu vorbesc”), conştient că trebuie să rămână egal cu propria viaţă, lipsit de ifose, înconjurat de dragostea familiei şi de respectul comunităţii spaniole parcă mai mult decât româneşti, Costel Busuioc rămâne „o cruce de român”.

De ce ni s-au umezit ochii atunci când cânta? Bănuiam noi oare toată zbaterea lui? Vedeam în palmele sale semnul muncii din care s-a desprins ca să cânte şi să ne încânte? În zâmbetul său încurcat la laude era şi ceva din zâmbetul nostru încurcat la dureri? Pentru că, de departe, Costel Busuioc ne-a descoperit cine suntem. La vremea în care cultura cântecului românesc s-a transformat în manelizări penibile, în care caracterul omului contează din ce în ce mai puţin, Costel Busuioc ne-a dovedit că se poate rămâne integru şi atent la detalii sufleteşti. După el au mai fost concursuri în care tocmai caracterul i-a descalificat pe concurenţi, i-a scos din inima ascultătorilor. Pentru că nu vocile le ascultau aceştia, ci inimile lor, ale concurenţilor. Când vorbim despre biruinţa lui Costel, vorbim aşadar despre biruinţa unei inimi şi biruirea unor inimi. Simple şi curate ca ale lui, dovadă că lumea nu s-a pervertit întru totul.

Ce face el acum, veţi afla din carte. Întors într-ale sale, face ce poate face mai bine: cântă. Cucernicit de dragostea lui Dumnezeu pentru el. Bucuros că-şi poate creşte copiii fără a mai pierde din ochi creşterea lor, bucuros că stă alături de soţie şi comunitate. Oamenii îl bat pe umăr cu mândrie şi el pare surprins. Surprins de bucurie. Bucuros că Dumnezeu l-a surprins cu un dar atât de plăcut. Pentru că – se simte aceasta în toate -, Costel Busuioc se ştie un dăruit de Dumnezeu. De aceea nu ne-a făcut mândri că suntem români, ci ne-a redat smerenia de a fi români, darul care părea că s-a luat de la noi.

O veche poveste basarabeană ne spune că atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai, Arhanghelul s-a milostivit de ei şi le-a dat două seminţe:una de măr şi alta de busuioc. De aceea mireasma lor rămâne una de Rai. Mie îmi pare că citindu-i răspunsurile omului acestuia la întrebările reporterului, o astfel de mireasmă te cuprinde. Ţi se face dor de Rai! Doar că spre acesta nu mai putem să ne întoarcem, pentru a-l dobândi. Ci trebuie să mergem înainte.

De aceea când vorbesc despre Costel Busuioc îmi vine să ţin braţele înălţate. Victoria a trecut, dar rugăciunea ca ea să se repete continuă. Cu smerenie. Şi drag de România…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula