Colindul luminii biruind întunericul

10:53 am Fragmente, Pr. Constantin Necula                                                     

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu – Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum – iad de cenuşă – vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.

Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica – în­veş­mân­tată ca o mireasă – părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…

De multă vreme, clopotele de bronz – veche danie domnească – nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuşi şi mai puţini moşnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinsteşte prin muncă susţinută. Rar păşea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spaţiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi ei cu privire la cele sfinte.

În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenţiei teologice, când, nestingheriţi de nimeni – ba chiar încurajaţi de profesorii lor – hălăduiau prin Sibiu, colindând – şoapte cântate – de Naşterea lui Hristos. Şi seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, şi de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuşi Dumnezeu îl iubeşte, câtă vreme au fost oameni care au cerut – în taină, ce‑i drept – spovedanie, şi cărora le‑a purtat Euharistia ca dar şi semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceaţa înserării un grup de copii ce‑şi încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălţă la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte şi reci ale puşcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colţul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Şi de‑aceea, când ieşea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la muşunoaiele de pământ parcă mereu reavene.

Zidul gri se înălţa chiar faţă‑n faţă cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorţeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea,  înnebunitor de tăcute – uneori auzeai jarul din capătul ţigării gardianului din foişor – de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătraţi şi zăbreliţi ai ferestrelor se pornise Colindul. Oraşul, adâncit în muţenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc şi bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Muşunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.

Nu mai ştia când i se alăturară copiii. Nici nu‑şi aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâşia de pământ îngheţat dintre trotuar şi zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Şi glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toţi bunicii şi părinţii ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care – înşubaţi, căci se pornise frig şi vânt – purtând în căuşul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaş, dezmorţind oasele uitării. De după gratii, ca din nişte gropi comune, glas de bărbaţi adevăraţi. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Şi oraşul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.

Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalţi. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid şi de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârşiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc şi‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas şi ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi – în ziua Naşterii Celui de Sus – biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenţi şi pe gardianul care, cu o seară înainte, îşi scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” – îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoştea acum – feţe aduse la lumina zilei – pe fiul comandantului de Penitenciar şi pe fetiţa şefului miliţiei locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuşi îi apărase pe ai Lui?…

Când căutară la sfârşit de Liturghie colind de Naşterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.

   *  *  *

Undeva, în cimitirul oraşului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihneşte în Domnul robul lui Dumnezeu preotul“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naşte, întâmpinaţi‑L!…”

De dincolo de zid, un monument alb şi înălţat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinaţi deja de Hristos.

Şi pentru unii, şi pentru alţii am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…

un raspuns

  1. Cristea Anca-Elena Says:

    Impresionant!Mi-au dat lacrimile…Simteam nevoia sa citesc ceva specific ortodox si in acelasi timp cu referire la perioada Craciunului si am dat peste acest fragment scris de parintele Necula.Slava lui Dumnezeu ca are slujitorii Lui care nu lasa Adevarul expus poetic,frumos,emotionant sa moara…Nu pot decat sa multumesc plina de bucurie

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>