Despre realismul teologiei şi slujirii Sfântului Vasile cel Mare – Expresie a stăruinţei în trezvie şi în mărturisirea adevărului Bisericii

Teologia şi Slujirea Sfântului Vasile cel Mare reprezintă un model cuprinzător şi mereu actual în ceea ce înseamnă asumarea concretă a identităţii credinţei creştine mărturisitoare. Dimensiunea cuprinzătoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este concretizată prin gândirea profundă în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă, prin abordarea cu realism şi echilibru a unor aspecte practice referitoare la viaţa creştină, prin slujirea sa misionară şi pastorală copleşitoare.

Realismul teologiei şi slujirii Sfântului Vasile cel Mare derivă din faptul că teologia sa reprezintă o mărturisire consecventă şi concretă a Adevărului Bisericii, fiind strâns legată de viaţă şi răspunzând nevoilor efective ale credincioşilor. Nu este o teologie sterilă, abstractă şi generală, ci o mărturisire vie a Adevărului întrupat în viaţa Bisericii care împărtăşeşte convingeri existenţiale.

Mai ales în contextul actual în care teologia riscă să fie înţeleasă doar ca rezultat al raţiunii analitice, ca discurs format prin cuvinte meşteşugite, este esenţială recuperarea şi valorificarea aspectului existenţial şi eclesial al teologiei. Gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare nu se epuizează în manipularea abilă a conceptelor, nu se încrede în puterea raţiunii autonome. Teologia Sfântului Vasile cel Mare este expresia modului său de a crede şi de a fi. Într-o astfel de teologie puterea de convingere a cuvântului se fundamentează pe forţa de viaţă a credinţei şi făptuirii întru Adevăr.

În societatea contemporană influenţată de domnia relativismelor generalizate, de o mentalitate bazată pe laxism, tendinţe echivoce şi confuzii, asumarea dimensiunii mărturisitoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este o şansă de întărire a convingerilor trăite pe calea credinţei Bisericiii. Exigenţele mărturisirii presupun tărie de caracter, cxonsecvenţă, luciditate şi forţa de exprimare a cuvântului Adevărului.

În acatistul său, Sfântul Vasile cel Mare este numit „turn preaînalt al privirilor cereşti“, „înţeleptul tâlcuitor al celor teologiceşti“, „mărturisitor fără de frică al adevărului“. În acatist rostim următoarele cuvinte: „Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor“.

Trezvie şi discernământ în slujirea teologică şi pastorală a Sfântului Vasile cel Mare

Luciditatea şi realismul gândirii şi acţiunii Sfântului Vasile cel Mare sunt roade ale efortului său susţinut în dobândirea trezviei. Lucrările impresionante în planul concret al existenţei ale Sfântului Vasile cel Mare nu sunt rezutltate ale unui activism exagerat, ci materializări ale unei minţi lucrătoare a virtuţii trezviei, atentă în permanenţă la taina lucrării lăuntrice. Într-o lume caracterizată de o dispersie între cele exterioare, de o risipire în superficial şi insignifiant, este imperativă şi de mare actualitate virtutea trezviei.  Aceasta presupune un efort constant  de luare aminte la noi înşine.

Este mult mai facilă o concentrare spre cele exterioare, decât lupta interioară cu propriile neputinţe. Taina lucrării lăuntrice presupune o confruntare cu sinele, o sinceritate cu noi înşine şi un efort existenţial pentru biruirea patimilor personale. Este mai comodă orientarea înspre cele exterioare (chiar atunci când ea implică lucrări şi performanţe deosebite ca rezultate ale unei  logici bazată pe eficienţă şi pragmatism) decât lucrarea susţinută a trezviei. Sfântul Vasile cel Mare arată: „fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Şi ca să scăpăm de acest cusur, poruncea spune: Încetează de a te interesa de păcatele altuia! Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci <<Ia aminte de tine însuţi>>, adică : întoarce-ţi ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi“.[1]

Întreaga teologie şi slujire a Sfântului Vasile cel Mare ne indică faptul că lucrările sale misionar-pastorale, slujirea sa socială covârşitoare sunt în strânsă legătură cu lucrarea lăuntrică permanentă pentru întărirea trezviei. Misiunea socială şi pastorală este dublată de viaţă ascetică, duhovnicească şi liturgică.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă spre luarea aminte la cele lăuntrice. Astfel se poate dobândi măsură şi discernământ în toate. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu plăceri; viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Nu te alipi de cele muritoare , ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi  cum ar fi trecătoare. Ia seama cu toată luarea aminte de tine însuţi, ca să ştii să împarţi fiecăruia ce-i de folos: trupului, hrană şi îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinţei, creştere bună, deprinderea virtuţii, îndreptarea patimilor“.[2]

Prin luarea aminte la noi înşine sunt identificate în mod adecvat priorităţile. Trezvia cultivă o atitudine prin care toate sunt raportate la Hristos. Gândul, cuvântul şi fapta sunt expresii ale relaţionării constante a acestora cu Hristos. Astfel condiţia creştină ca moarte şi înviere întru Hristos, ca naştere de sus, ca o „dezbrăcare de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi o îmbrăcare în omul cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul  Celui care l-a zidit“ reprezintă autentica identitate a modului creştin de a fi.

Sfântul Vasile cel Mare arată că asumarea acestei condiţii creştine este posibilă prin trezvie. „Ce este propriu celor care mănâncă pâinea şi beau potirul Domnului? Să păstreze fără întrerupere amintirea Celui Care pentru noi a murit şi a înviat. Ce este propriu celor care păstrează o astfel de pomenire? De a nu mai trăi deloc pentru ei, ci pentru <<Cel ce a murit şi a înviat pentru ei>>… Ce este propriu creştinilor ? să se iubească unii pe alţii, după cum şi Hristos ne-a iubit pe noi. Ce este propriu creştinului ? Să-L vadă pe Domnul înaintea şi pururea. Ce este propriu creştinului ? Să vegheze în fiecare zi şi ceas şi să fie gata prin desăvârşirea străduinţei de a fi plăcut lui Dumnezeu, ştiind că în ceasul în care nu gândeşte, vine Domnul“. [3]

Trezvia ne fereşte de amăgiri şi de trufie. Sfântul Vasile cel Mare recomandă: „Fii treaz, sfătuieşte-te, păzeşte cele prezente, poartă de grijă de cele viitoare! Nu părăsi, din pricina lenei, cele de faţă şi nici nu-ţi închipui că ai în mână cele ce nu sunt şi poate nici nu vor fi“.[4]

Exersarea trezviei, şi a nădejdii inclusiv în depăşirea încercărilor şi a necazurilor favorizează întărirea discernământului. „Sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se alipească de nenorocirile prezente, ci să-şi plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăţi. Şi vei reuşi să te bucuri pururea, dacă vei privi necontenit la Dumnezeu; iar nădejdea răsplătirii va uşura necazurile vieţii. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăţia cea cerească şi la comoara pe care ţi-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul cel ceresc! Ai pierdut copilul? Ai, însă, înger, împreună cu care vei dănţui împrejurul tronului lui Dumnezeu şi te vei veseli cu o veselie veşnică! Astfel, punând în faţă necazurile prezente cu bunătăţile“.[5]

Discernământul este o virtute esenţială a vremurilor noastre marcaste de tendinţe totalitare, lipsite de nuanţe. Prin discernământ, Sfântul Vasile cel Mare a reuşit să echilibreze raţiunea şi credinţa, cuvântul şi slujirea, contemplaţia şi făptuirea. El a reuşit să depăşească poziţiile unilaterale şi reducţioniste. Astfel discernământul este o măsură a realismului gândirii şi acţiunii Sfântului Vasile cel Mare.

Inclusiv, în efortul înaintării pe calea cunoaşterii, deşi Sfântul Vasile cel Mare este o persoană cu deschideri semnificative către cultura profană, el arată că nu trebuie să ne risipim exagerat într-o astfel de cunoaştere. Sfântul Vasile mărturiseşte: „nu este de puţină importanţă pentru mântuire de a nu dori dobândirea oricărei cunoştinţe la întâmplare, ci de a cunoaşte cea mai folositoare învăţătură. De pe acum unii au dispreţuit învăţătura dată de cuvintele dumnezeieşti şi s-au ocupat cu geometria, pe care au descoperit-o egiptenii, sau cu astrologia, în mare cinste la haldeeni, sau în general cu cunoştinţa zadarnică despre forme şi umbre. Pe mulţi i-a preocupat poetica, retorica şi descoperirea sofismelor, a căror materie este minciuna; nici poezia nu poate exista fără mit, nici retorica fără arta vorbirii şi nici sofistica fără false raţionamente. Aşadar, pentru că mulţi au neglijat cunoştinţa despre Dumnezeu, în râvna lor după dobândirea acestor cunoştinţe, îmbătrânind în cercetarea unor învăţături zadarnice, este necesară cunoaşterea învăţăturii, pentru a alege învăţătura cea folositoare şi a evita pe cea zadarnică şi vătămătoare“. [6]

Trezvia întăreşte discernământul duhovnicesc prin care se dobândeşte o cunoaştere autentică a realităţii. Această cunoaştere presupune consecvenţa în cuvânt şi faptă. Nu este o cunoaştere bazată pe dialectică şi retorică, exprimată prin cuvinte meşteşugite şi idei complicate. Mai ales în societatea contemporană în care inconsistenţa în planul ideilor profunde este mascată de formulări pretenţioase, este semnificativă atitudinea prin care se cultivă mărturisirea clară şi în formulare simplă a cunoştinţei dătătoare de viaţă.

Erodarea reperelor în societatea actuală determină un mod de a fi şi de a gândi, aliniat şi interşanjabil cu părerea interlocutorilor. Sfântul Vasile cel Mare, pledând pentru consecvenţă, afirmă: „Cuvântul adevărat, care iese dintr-o minte sănătoasă, este şi grăieşte totdeauna la fel despre aceleaşi lucruri; dar cuvântul felurit şi meşteşugit este foarte întortochiat şi lucrat cu grijă; ia nenumărate forme şi drumuri nebănuite, schimbându-se după gustul ascultătorilor. Deci, când faptele sunt într-un chip, iar cuviintele le prezintă în alt chip, atunci avem o întorsătură de cuvinte, dar, mai bine spus, o stricare a adevărului, pricinuită de cuvânt. Iar omul, care este unul în aparenţă, dar altul în realitate, face uz de cuvinte meşteşugite, înşelând pe cei cu care are legături. Antitezele falsei cunoştinţe sunt şi ele întorsături de cuvinte. Că oamenii care nu se mulţumesc cu simplitatea învăţăturii duhovniceşti şi care din pricina dialecticii sunt porniţi spre contradicţie, adeseori reduc la neant puterea adevărului prin verosimilitatea sofismelor“.[7]

Mai ales cei cu responsabilităţi mari trebuie să-şi întărească un mod consecvent de a gândi, de a vorbi şi de a  fi. Luciditatea şi realismul provin din acest efort constant de cultivare a consecvenţei. Sfântul Vasile cel Mare arată că un adevărat conducător trebuie să fie un exemplu de consecvenţă. Pentru dobândirea unei consecvenţe autentice este importantă dobândirea şi cultivarea conştiinţei a ceea ce este trecător, precum şi a realităţilor statornice.

Conştientizarea efemerităţii situaţiilor lumeşti ajută ca mintea conducătoare să fie consecventă şi echilibrată în diferitele împrejurări ale existenţei. Sfântul Vasile cel Mare arată: „Căci ce este conducerea decât o ştiinţă a sufletului despre nestatornicia lucrurilor omeneşti, cu ajutorul căreia învăţăm cum se cuvine să o traversăm? Pentru aceasta conducătorul trebuie să se aştepte la schimbări de situaţii în momente liniştite ale vieţii, când totul i se întâmplă după gustul său, dar nu trebuie să-şi piardă nădejdea în momentele grele, ca şi cum ar rămâne veşnice, şi nici să se ducă la fund, înecat de o tristeţe exagerată. Nu dăinuieşte mult timp nici sănătatea trupului, nici floarea tinereţii, nici prosperitatea gospodăriei şi nici una din situaţiile fericite ale vieţii; ci, când eşti într-o astfel de stare fericită a vieţii, aşteaptă-te şi la furtună. Aşadar, conducător inteligent este omul care se comportă faţă de evenimente potrivit naturii lor, rămânând totdeauna identic cu sine însuşi, fără să se mândrească în situaţiile fericite ale vieţii şi fără să fie doborât în necazuri şi nenorociri.“[8]

Sfântul Vasile cel Mare – mărturisitor al Adevărului Bisericii

Puterea de mărturisire a adevărului în cazul Sfântului Vasile cel Mare este elocventă. Modul său de a mărturisi adevărul de credinţă şi de viaţă al Bisericii este un exemplu sugestiv pentru fiecare generaţie. El a căutat  cu stăruinţă acest adevăr şi l-a mărturisit în faţa întregii lumi, pentru cei simpli şi cei învăţaţi, penru puternicii lumii sau pentru cei de diferite condiţii sociale.

Sfântul Vasile cel Mare nu a căutat să folosească Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie pentru a-şi legitima propriile idei, pentru o afirmare persoanlă. El a căutat să exprime puterea adevărului de viaţă, indiferent cât de incomodă ar fi fost această mărturisire. „Sfântul Vasile se dedica neobosit exprimării adevărului şi susţinerii lui. Vasile era totdeauna expresia autentică a Tradiţiei. Stăruia mult pe aceasta, tot atât cât stăruia pe faptul de a trăi. Busolă şi temelie îi era Scriptura. O avea neîncetat deschisă înaintea lui, pe tetrapodul de lemn. Doar că Scriptura nu-i era un text cu ajutorul căruia să-şi susţină propriile concepţii, ci cartea cea preasfântă o avea spre a arăta cât de autentică este Tradiţia Bisericii, teologia ei, ethosul ei, viaţa ei. Cartea îi era ca o măsură în susţinerea şi îndreptăţirea adevărului trăit de Biserică. Nu-i erau dragi alegoriile. Era de un realism total“.[9]

Adevărul se exprimă în cuvânt concentrat, fără meşteşuguri artificiale. Sfântul Vasile cel Mare arată: „Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare aminte. De aceea Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-şi ascundă ideile în cuvinte obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care să nu atace tema în miezul ei“.[10]

Există o foarte strânsă legătură între stăruinţa în trezvie şi mărturisirea Adevărului Bisericii. Puterea de mărturisire nu există în absenţa unei lucrări lăuntrice de mărturisire nu există în absenţa unei lucrări lăuntrice şi duhovniceşti constante, prin care Duhul să copleşească mintea şi inima. Cel care trăieşte în Duh şi adevăr este un ostenitor în cele ale vieţii duhovniceşti. Adevărul nu este convingerea dobândită ca rezultat al demonstraţiei sau al erudiţiei.

Martiriul şi slava Bisericii se manifestă adesea prin cele considerate firave şi slabe în faţa lumii. Şi în cazul Sfântului Vasile cel Mare, deşi slăbit şi cu neînsemnate puteri ale trupului, acesta va mărturisi cu o forţă copleşitoare puterea duhovnicească a adevărului de credinţă. Sfântul Vasile cel Mare arată că adunarea lăuntrică este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este esenţială stăruinţa în trezvie şi viaţă duhovnicească pentru trăirea întru Adevăr.

În faţa ereziei susţinută şi de împărat, în contextul confruntărilor iminente, Sfântul Vasile cel Mare se adânceşte mai mult în lucrarea trezviei pentru a putea mărturisi cu mai multă putere cuvântul de viaţă al adevărului. „Cu cât mai mult se apropia înfricoşătorul ceas al confruntării, cu atât mai veghetor devenea Marele Vasile. Trupul lui epuizat îndura încă şi mai multă rugăciune şi priveghere: „Vezi-mă, Hristoase al meu!” Întăreşte-mă să pot sta drept, să Te mărturisesc, să nu dau înapoi nici o clipă. Nu din mândrie. Zdrobeşte-mă, batjocoreşte-mă înaintea întregii lumi – nu mă împotrivesc, o primesc cu bucurie. Pier, de voieşti. Nu caut ale mele. De altfel, oare mult voi mai putea trăi astfel? Ceea ce voiesc e să stau cu tărie înaintea satanei; să se întărească credinţa ortodoxă cea întru Tine. Ajută-mi, aşadar. Ţine-mă drept, neplecat. Slava Ta îmi doresc s-o dobândesc, nimic altceva…“.[11]

Concluzie

Realismul teologiei şi slujirii misionar-pastorale ale Sfântului Vasile cel Mare este de maximă actualitate pentru cei de astăzi. Cuvintele marelui ierarh din Capadocia mărturisesc Adevărul veşnic al Bisericii asumat în contextul concret al feluritelor împrejurări istorice. Sunt cuvinte cuprinzătoare izvorâte dintr-o minte şi inimă căutătoare de adevăr şi viaţă.

În încheiere redau cuvintele marelui teolog român Teodor M. Popescu care afirma despre Sfântul Vasile cel Mare: „Cu un simţ al realităţilor , ce i-a fost recunoscut de toţi biografii şi  comentatorii, un bun simţ care este una din marile lui calităţi, el evită excesele retorice, nu cade în exagerări inutile, temperează impresiile. Apostolul idealist priveşte înţelegător la realităţi sociale şi nu ia atitudini de tribun; el ceartă pentru a îndrepta, şi conştiinţa lui creştină îi dă întotdeauna cuvântul potrivit. Ceea ce interesează şi preţuieşte într-adevăr mai mult decât calităţile literare şi oratorice ale predicatorului nsotru, este grija şi dragostea lui de părinte pentru popor, dorinţa lui de preot sau de episcop de a face din creştini oameni mai buni, mai drepţi, mai fericiţi. Mântuirea lor îi stă la inimă, la inima lui iubitoare, mare şi curată, care cuprinde durerile tuturor şi crea binele tuturor. Cuvintele lui, uneori vehemente, patetice sau lirice, sunt întotdeauna calde şi sincere, expresia unui suflet vibrant; sunt glasul unui ierarh în slujba lui Iisus Hristos. El vorbeşte nu pentru a căuta succese personale; el vorbeşte pentru a face bine altora; nu pentru a-i încânta, ci pentru a-i mişca şi îndrepta. Câtă deosebire, în această privinţă, între retorii profani ai timpului şi între predicatorul creştin. <<Staţi în jurul meu ca nişte judecători, nu ca nişte discipoli>>, zice el către auditorii săi. <<Cu toate acestea veţi auzi nu ceea ce vă place, ci veţi auzi adevărul>>“.[12]

Drd. Stelian Gomboş

[3] Episcop Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, pag. 170-171.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a la cuvintele <<Ia aminte de tine însuţi>>, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 370. Luarea aminte conduce la o cunoaştere a lui Dumnezeu, precum şi a celor existente. „Luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine însuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău. Tot aşa şi Dumnezeu; nu căuta să-L înţelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre El!“. Ibidem, pag. 373-374.

[5] Ibidem, Omilia a IV-a despre mulţumire,  pag. 384-385.

[6] Ibidem, Omilia a XII-a La începutul Proverbelor, pag. 473-474. Discernământul presupune prudenţa. „Prudenţa adevărată, însă, este însuşirea de a cunoaşte cele ce trebuie făcute şi cele ce nu trebuie făcute. Omul care urmează această prudenţă niciodată nu se va depărta de faptele virtuoase, dar nici nu va fi prins de prăpădul păcatului. Aşadar, cel care înţelege <<cuvintele de prudenţă>> cunoaşte pe de o parte pe vicleni şi înşelători, iar pe de altă parte cele ce trebuie făcute în viaţă. Prudenţa se dăruieşte celui care-şi clădeşte luişi casă şi pune temelia ei pe piatră, adică o fixează trainic pe credinţa în Hristos, încât să rămână neclintită în faţa ploilor, vânturilor şi revărsărilor apelor. Prin astfel de cuvinte, spuse în pilde, Domnul ne-a învăţat să rămânem neturburaţi în ispite, atât în cele omeneşti cât şi în cele ce ne vin de sus.” Ibidem, pag. 474.

[7] Ibidem, pag. 475.

[8] Ibidem, pag. 484-485.

[9] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag 161, 169.

[10] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a la cuvintele <<Ia aminte de tine însuţi>>, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 365.

[11] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag 221. Pentru a sesiza puterea se mărturisire a adevărului de credinţă este elocventă confruntarea dintre Sfântul Vasile cel Mare şi eparhul Modest (acesta fiind susţinut de împăratul Valens). Stelian Papadopoulos redă sugestiv această confruntare: „- Vasile, cum cutezi – singur tu – să mergi împotriva voii împăratului nostru? Cine eşti tu de cutezi să-l dispreţuieşti? Va fi simbolul verticalităţii Bisericii în faţa puterilor lumii acesteia – Pentru care lucru mă învinuieşti, care e greşeala  pe care nu mi-o ştiu? – Pentru care lucru mă învinuieşti, care e greşeala pe care nu mi-o ştiu? – Nu ai credinţa împăratului.. – Fac astfel fiindcă Împăratul meu nu consimte cu credinţa lui Valens, care se înclină unei făpturi.. Mă înclin deci Fiului ca lui Dumnezeu, nu ca unei făpturi. – Şi atunci ce suntem noi cei care credem precum împăratul? – Nimic, câtă vreme socotiţi drepte astfel de lucruri!“. Ibidem, pag. 224. Modest îşi recunoaşte înfrângerea în faţa împăratului: „Am fost biruiţi, împărate al meu, de episcopul acestei Biserici. Nu se teme de ameninţări. E mai tare decât vorbele noastre, mai puternic decât puterea noastră de convingere. Pe oricine putem ameninţa, însă pe Vasile nu“. Ibidem, pag. 227.

[12] Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pag. 301.