Darul străvederii: Femeia virtuoasă

O femeie virtuoasă voia să-l vadă cu ochii ei şi să se închine Sfântului Simeon Stâlpnicul, dar nu-şi putea îndeplini voia, fiindcă în jurul stâlpului se afla o zonă unde femeile n-aveau voie să pătrundă. De aceea, femeia se gândea neîncetat cum să facă să biruie această piedică.
Şi, pe când se tot căznea cu gândurile acestea, văzu înaintea sa nişte soldaţi călări, îndreptându-se spre Sfântul Simeon. Intâlnindu-i i-a venit ideea salvatoare: se îmbrăcă degrabă în straie soldăţeşti, se sui pe-un cal, grăbind să-i prindă din urmă. Când i-a ajuns, soldaţii n-au băgat de seamă că e femeie.
O dată ajunşi în curtea unde se afla stâlpul sfântului, au hotărât că cineva trebuia să rămână acolo spre a păzi caii, aşa că l-au rugat pe soldatul ce li se alăturase, să rămână el acolo. Lăsându-l cu caii, i-au spus că, îndată ce se vor întoarce de la Sfântul Simeon, se va putea duce şi el să-l vadă. Ascultându-i, femeia cea cucernică şi-a aşteptat rândul cu răbdare.
După ce a vorbit cu soldaţii, la sfârşit, sfântul le-a spus:
- Aţi lăsat într-un loc pe-un frate-al vostru. Aşadar, când vă veţi întâlni iar cu el, să-i spuneţi că rugăciunea sa fierbinte s-a suit la tronul lui Dumnezeu, iar Domnul, care cercetează adâncul sufletului, îl binecuvântează! Prin urmare, fiind binecuvântat, nu mai e nevoie să vină până aici să discute cu mine, căci a primit bogată binecuvântare.
Îndepărtându-se de stâlpul Sfântului Simion, soldaţii se tot mirau de darul străvederii pe care-l avea sfântul, admirând virtutea aşa-zisului soldat pe care-l lăsaseră de pază. Se gândeau că, de vreme ce acest minunat sfânt ascet spusese asemenea cuvinte despre soldatul necunoscut, acela va fi fost, neîndoios, o adevărată comoară ascunsă de nebănuite virtuţi.
Iar femeia deghizată-n soldat, auzind mesajul pe care i-l trimisese sfântul, a primit cu evlavie spusele aceluia şi, bucuroasă de binecuvântarea primită, s-a întors la casa ei.
(Sinaxar IX)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul străvederii: Moartea făţarnicului

Într-un oraş trăia odată un om ce se bucura de faima de-a fi sfânt. Toţi îl cinsteau şi se minunau de el, văzându-i cucernicia şi virtutea. El însă Îl mânia neîncetat pe Dumnezeu, fiindcă nu alunga cugetele viclene şi murdare, ci primea multe dintre închipuirile ce i se arătau. Astfel, deşi părea a fi cu totul lipsit de păcat, toţi oamenii socotindu-l sfânt, lăuntric era un om pur şi simplu desfrânat.
Căzând odată la pat, grav bolnav, îşi aştepta sfârşitul. Atunci, tot oraşul, bărbaţi şi femei laolaltă, socotindu-l sfânt, plângeau şi se jeluiau, socotind că moartea sa ar fi fost o adevărată nenorocire.
Din întâmplare, chiar în acele zile, se afla în oraş un bătrân ce avea darul străvederii. Îndată ce i-a văzut pe toţi cuprinşi de jale şi tot oraşul copleşit de tristeţea pierderii, s-a dus şi el degrabă la cel aflat pe patul de moarte, ca să-i ceară binecuvântare. L-a văzut acolo pe episcopul locului dimpreună cu toţi clericii şi conducătorii oraşului, ţinând în mâini lumânări aprinse, alături de alesul lor concetăţean.
Toată mulţimea se tânguia, spunând:
- Ne părăseşte sfântul! Părintele nostru! Mântuitorul nostru! Cel care ne-a izbăvit cu rugăciunile sale!… Ce nădejde de mântuire ne-a mai rămas acum? Ce siguranţă mai avem de-aici încolo?
Apropiindu-se de cel bolnav, bătrânul străvăzător văzu cu ochii sufletului un lucru cumplit şi întristător. Văzu cum cineva ţintuia inima aşa-zisului sfânt cu un trident de foc, smulgându-i sufletul cu furie negrăită.
În acelaşi timp, auzi şi-o voce din cer, care grăia către cel ce-i lua sufletul:
- Acest om niciodată nu M-a mulţumit şi, de aceea, îţi poruncesc să nu încetezi nici tu a-l chinui şi a-l pedepsi!
Această întâmplare cu bătrânul străvăzător, întâmplare care ni s-a păstrat prin Sfântul Eftimie cel Mare (377-473), este mărturie vie a greşelii în care poate să cadă judecata omenească şi a însemnătăţii pe care o are curăţia lăuntrică. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.”
(Sinaxar I)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

BISERICA - Trup al Iui Hristos

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.1/1995

Când vorbim despre Sfânta Biserică nu putem să nu ne gândim la relaţia dintre Dumnezeu şi om ce se poate stabili în sânul ei. Ea este întemeiată de Iisus Hristos cu scopul de a-i continua lucrarea de îndumnezeire a fiinţei umane.

Biserica este prezentată ca fiind aşezământul sfânt întemeiat de Cuvântul lui Dumnezeu spre sfinţirea şi mântuirea-oamenilor, cu alte cuvinte, Biserica e locul de reală întâlnire duhovnicească şi de vieţuire tainică împreună cu Hristos.

Numirea de Biserică se dă comunităţii celor ce formează poporul lui Dumnezeu, dintre care unii vieţuiesc aici pe pământ, iar alţii triumfă în cer. Sfinţii Părinţi definesc cele două comunităţi în termeni de Biserică luptătoare, care se războieşte împotriva păcatului aici pe pământ şi cea triumfătoare, a îngerilor, drepţilor şi sfinţilor, care a triumfat în lupta împotriva răului.

Mântuitorul a întemeiat Biserica Sa pe cruce şi a făcut-o văzută a cincizecea zi după înviere - la Rusalii - când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra Sf. Apostoli, care prin cuvântul propovăduirii lor, au organizat prima obşte de credincioşi.

Citeste mai departe…

Despre Sfintele Icoane - importanţa şi celebritatea lor

Sfintele icoane formează un mare tezaur spiritual al Bisericii. Despre sfintele icoane s-au spus multe, de către teologi, şi s-au scris volume întregi. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul lor, duhovnicesc şi dogmatic în acelaşi timp, şi ne-au învăţat să ne închinăm la icoane ca la înşişi sfinţii care sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare.

Mulţi consideră sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate. Dar nu surprind, nu simt duhul care vibrează şi se transmite prin aceste sfinte obiecte!…

Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria - Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, prin sfânta rugăciune. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi, imediat, cu mintea la Hristos. Desigur, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, şi, defapt, toate icoanele pot fi făcătoare de minuni!… Atunci simte imediat Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină continuă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane!…

Citeste mai departe…

Darul străvederii: Avva Teodor şi avva Pammon

„Stâlpul Ortodoxiei”, patriarhul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), a fost înştiinţat într-o bună zi că împăratul Iulian Apostatul voia să-l prindă. De aceea, s-a ascuns în necuprinsul pustiei Egiptului, unde s-a întâlnit cu avva Teodor şi avva Pammon. Sfântul voia să se ascundă pe corăbioara avvei Teodor, care era acoperită din toate părţile. Atunci avva Pammon, văzându-l cuprins de nelinişte, a încercat să-l mângâie.
Auzindu-i spusele. Sfântul Atanasie cel Mare i-a răspuns:
- Crede-mă. Am mai multă încredere în Dumnezeu în ceasul prigoanei, decât în vreme de pace, fiindcă sunt încredinţat că, dacă mor pentru Hristos, atunci voi afla milă la El.
În timp ce Sfântul Atanasie spunea acestea, avva Teodor, privindu-l pe avva Pammon, surâse. Acela-i răspunse tot cu un surâs. Atunci, Sfântul Atanasie, supărat, îi întrebă:
- De ce râdeţi de cuvintele mele? Nu cumva mă dispreţuiţi, socotindu-mă fricos?
Atunci avva Teodor spuse către avva Pammon:
- Spune-i tu de ce-am surâs.
- Tu trebuie să-i spui, îi răspunse acela. Atunci avva Teodor îi dezvălui pricina pentru care surâsese:
- Chiar în aceste clipe Iulian Apostatul a murit în Persia!
Prin urmare, darul străvederii, pe care îl aveau din belşug avva Teodor şi avva Pammon, a străbătut tot Orientul mijlociu, înştiinţându-i de sfârşitul prigoanei pornite împotriva Bisericii de acest trufaş împărat idolatru. De bună seamă, nu s-au bucurat de moartea lui, ci datorită faptului că, pentru Biserică, începea o nouă epocă.
(Monahismul ortodox răsăritean)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul străvederii: Sfântul Pahomie şi bolnavul

În timp ce se ducea împreună cu nişte fraţi să viziteze un bolnav, Sfântul Pahomie (290-347), „căpetenia chinoviţilor”, a auzit deodată o cântare minunată. Ridicându-şi ochii spre cer, a văzut sufletul celui bolnav înconjurat de mulţime mare de îngeri, condus cu multe cântări spre fericirea cerească!
Însoţitorii sfântului nu au auzit şi nu au văzut nimic. De aceea, văzându-l cum stătea aşa în extaz, de mult timp, l-au întrebat:
- Părinte, de ce-ai rămas în urmă? Să ne grăbim să-l mai prindem în viaţă pe cel bolnav!
Atunci Sfântul Pahomie le-a spus:
- Nu-l mai prindem în viaţă! L-am văzut cum se îndrepta deja spre viaţa veşnică.
(Monahismul ortodox răsăritean)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul străvederii: Pocăinţa monahului

Ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, avva Pavel cel simplu, s-a dus odată la o mănăstire. La vremea slujbei n-a intrat în biserică, ci s-a oprit lângă poartă, observându-i cu atenţie pe toţi fraţii ce intrau; căci primise de la Dumnezeu darul străvederii, putând vedea starea sufletească a fiecăruia, aşa cum noi lesne vedem înfăţişarea semenilor noştri.
Aşadar, vedea îndreptându-se spre biserică mulţi fraţi cu chip strălucitor şi privire luminoasă, fiind chiar însoţiţi de îngeri. La un moment dat însă, s-a apropiat un biet frate, însoţit de mulţime de demoni, în timp ce îngerul său păzitor stătea trist, departe de el.
Văzându-l în această stare, Sfântul Pavel lăcrimă şi, cuprins de mare tristeţe, se lovea cu pumnii în piept. Privindu-l, călugării se mirau foarte de felul cum se purta, şi-l rugau să intre în biserică. El însă stăruia; aşa că rămase afară, rugându-se şi jelindu-se, din pricina decăderii fratelui aceluia.
La sfârşitul slujbei, avva Pavel a început iar a-i privi atent pe toţi călugării ce ieşeau din biserică. La un moment dat, îl văzu şi pe acel frate de care am spus mai sus. Acum însă chipul îi era luminat, îngerul păzitor se apropiase de el, în timp ce demonii, cuprinşi de întristare, se ţineau la distanţă. Văzând acestea, sfântul ce avea darul străvederii, dând slavă lui Dumnezeu, strigă:
- O, necuprinse sunt iubirea de oameni şi bunătatea lui Dumnezeu!
Apoi i-a adunat pe toţi călugării din mănăstire şi le-a povestit ce-a văzut înainte de începerea slujbei şi ce-a văzut la sfârşitul ei. După aceea l-a rugat pe-acel frate să povestească ce se întâmplase şi cum Dumnezeu i-a dăruit acea minunată schimbare. Iar el, înaintea tuturor, a început să mărturisească acestea:
- Eu sunt un om păcătos şi multă vreme am trăit în desfrânare. Astăzi însă, intrând eu în biserică, l-am auzit pe Prorocul Isaia sau, mai bine zis, pe Însuşi Dumnezeu, grăindu-mi prin gura aceluia: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă! Scoateţi din inimile voastre păcatele şi Eu ca zăpada vă voi albi.” Auzind, aşadar, cuvintele acestea, înduioşat foarte tare, am suspinat şi am grăit către Domnul: „Tu Care ai venit în lume ca să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, ceea ce ai promis prin prorocul Tău, îndeplineşte-mi şi mie, nefericitul şi nevrednicul. Îţi dau cuvântul meu că de-acum înainte nimic rău nu voi mai făptui! Lepăd toată nelegiuirea. Promit că-Ţi voi sluji de-aici înainte cu inimă curată. Primeşte, Doamne, pocăinţa mea şi stăruinţa mea de-a mă ţine departe de-acum de tot păcatul!”
Auzind spovedania fratelui lor, călugării, mişcaţi din cale-afară, într-un glas, au dat slavă lui Dumnezeu.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul străvederii: Cei doi călători în pustie

În timp ce mergeau prin deşert, îndreptându-se spre Sfântul Antonie cel Mare, doi călugări rămaseră fără apă. Unul muri de sete, iar celălalt, nemaiputând merge înainte, căzu în nisip, aşteptându-şi sfârşitul.
Sfântul Antonie cel Mare, care stătea pe munte, chemă doi călugări ce se aflau în vizită la el, zicându-le:
- Luaţi repede două ulcioare cu apă şi mergeţi iute pe drumul spre Egipt, căci din doi călugări ce voiau să vină la noi, unul a murit de sete, iar celălalt va muri şi el, dacă nu ajungeţi la timp să-i daţi apă.
După ce-au mers cale de-o zi, cei doi fraţi au dat peste călugărul mort pe care l-au îngropat. Pe celălalt l-au adus în simţiri, dându-i apă, după care l-au dus la Sfântul Antonie.
De bună seamă, Sfântul Antonie nu era răspunzător de moartea călugărului, această întâmplare datorându-se necercetatelor căi ale Domnului. De mirare este cum sfântul, aflat la o distanţă atât de mare, s-a învrednicit, prin voia lui Dumnezeu, să vadă ce se întâmpla. Smerenia şi rugăciunea sunt cele ce l-au purtat spre darul străvederii.
(Viaţa Sfântului Antonie)

Sufletul Sfântului Ammun

Altă dată, în timp ce se ruga, Sfântul Antonie cel Mare a văzut sufletul Fericitului Ammun Nitriotul, urcându-se cu slavă mare la ceruri, pentru care l-a fericit. Trebuie spus că muntele unde se afla Sfântul Antonie se află la treisprezece zile de mers de Nitria, locul unde adormise în Domnul Sfântul Ammun.
(Viaţa Sfântului Antonie)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă a ajuns la ediţia a X-a.
Ca si in ceilalti ani Sibiul devine o gazda primitoare pentru editurile de carte religioasa, dar si pentru cititori.

Edituri participante in acest an:
* Editura Andreiană –Sibiu
* Editura Egumeniţa –Galaţi
* Editura Sophia –Bucureşti
* Societatea de Difuzare Supergraph –Bucureşti
* Editura Viaţă şi Sănătate –Bucureşti
* Editura Agaton –Făgăraş
* Revista Porunca Iubirii –Făgăraş
* Editura Oastea Domnului –Sibiu
* Editura Agnos –Sibiu
* Editura Mitropolia Olteniei –Craiova
* Editura Deisis –Sibiu
* Editura Bizantină –Bucureşti
* Editura Logos –Cluj-Napoca
* Librăria Bizanţ –Sibiu
* Editura Christiana –Bucureşti
* Editura Charisma -Deva
* Editura Eikon –Cluj-Napoca
* Revista Conştiinţa – Piteşti
* Editura Humanitas – Bucureşti
* Editura Învierea - Timişoara

Cartea religioasă ortodoxă - un mod de predanie a adevărurilor de credinţă

Organizarea şi desfăşurarea unui Târg de Carte şi Revistă religioasă constituie parte din activitatea misionară a Bisericii, din datoria sfântă de propovăduire şi mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu în forma sa deplină, revelată, nepervertită de tentaţiile acestei lumi depărtate tot mai mult de Dumnezeu.

Cartea religioasă ortodoxă a constituit dintotdeauna unul din modurile prin care predania s-a prelungit, nealterată, până în prezent, corijându-se într-o instanţă de verificare / reverificare continuă a adevărurilor noastre de credinţă şi de mărturisire. De aceea, în Biserica noastră, ea are şi o deosebită importanţă cultică, fiind folosită în toate modurile de manifestare liturgică, didactic – învăţătorească, orânduitoare a vieţii de credinţă. De asemenea, cartea, în structura sa cultic-lingvistică, a contribuit decisiv la însăşi configurarea limbii noastre româneşti, impregnându-i o dimensiune sacră, pilduitoare pentru identificarea poporului român cu însăşi fiinţa sa, definită de Pr. Rafail Noica, atât de plastic, ca fiind drept ortodoxă.

Apreciem sârguinţa şi efortul depuse de organizatorii Târgului de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu şi, mai ales, perseverenţa cu care au ştiut să traverseze, vreme de zece ani, greutăţile ivite în desfăşurarea fiecăreia dintre ediţii, făcând, o dată pe an, din oraşul Sibiului, o cetate a cărţii religioase ortodoxe.

Binecuvântăm, la ceas aniversar, atât Asociaţia Scriptus – care s-a ocupat de organizarea Târgului în toţi aceşti ani –, cât şi pe toţi ostenitorii care, din dragostea lor pentru carte, se trudesc să ofere credincioşilor lucrări de o inestimabilă valoare pentru dăinuirea întru fiinţă duhovnicească a neamului nostru românesc. 

†ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Programul tirgului il puteti vedea aici.

Darul discernământului: Egumenul Kordatos

Părintele Andreas, proegumenul Sfintei Mănăstiri Sfântul Pavel, care l-a cunoscut foarte bine ca părinte duhovnicesc pe vestitul părinte Kordatos (1859-1940), stareţ al Sfintei Mănăstiri Karakallou, povestea acestea:
Când eram mai tânăr, la un moment dat, am avut de înfruntat o ispită foarte grea! Atât de grea, încât m-a făcut să plec din mănăstirea unde mă nevoiam! M-am dus să vieţuiesc într-o chilie, aproape de Sfânta Mănăstire Karakallou. Două-trei zile am tot alergat la părintele Kordatos, să mă spovedesc. Mi-am deschis aşadar inima şi i-am spus totul. Eram - lucru vădit - foarte tulburat. Părintele m-a ascultat cu multă răbdare, iar la sfârşit părea a-mi da dreptate… Îmi spuse:
- Bine-ai făcut! Ai dreptate! Dar, mai bine, revino peste o săptămână să mai stăm de vorbă.
După ce i-am mulţumit, am plecat. Îmi dădeam seama că atitudinea sa ascundea ceva şi ardeam de nerăbdare să aflu de ce voia să vorbim iar peste o săptămână. Aşa cum îi promisesem, m-am dus la el şi, după ce-am vorbit mult timp, cu prietenie, la sfâşit mi-a spus cu blândeţe:
- Acum să faci întocmai cum îţi voi spune eu.
- Părinte, voi face cum ziceţi.
- Chiar vei face? Atunci ascultă! Vom înşeua asinul şi vom pune pe el şi chilimul şi te vei întoarce înapoi la mănăstirea ta. Hai, fii cuminte!
- Părinte! i-am spus uluit. La început sfinţia voastră mi-a dat dreptate. Şi acum…
- Da. Ţi-am dat dreptate, fiindcă atunci erai supărat. Şi, dacă atunci ţi-aş fi spus ce ţi-am zis acum, nici rana nu ţi s-ar fi tămăduit şi nici ispita nu s-ar fi depărtat de tine.
Atunci am admirat încă o dată priceperea cu care ştia sfântul părinte să lucreze cu sufletele oamenilor şi-am dat slavă lui Dumnezeu, fiindcă am găsit un asemenea părinte duhovnicesc. Apoi m-am înturnat la mănăstire şi bucuros, şi pocăit”.
(Kordatos Karakallinul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006