SFÂNTA SCRIPTURĂ -izvor al revelaţiei divine

Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.3/1994

Sfânta Scriptură sau Biblia vine din limba greacă denumind însăşi semnul de carte. Ea este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sânt, ce cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu. Intervalul de timp în care s-a compus este de aproximativ 1500 de ani, adică începând de la Moise (1500 - 1400 î.Hr.) şi până la autorul Apocalipsei, Sfântul Ioan Teologul, ultima carte - în timp - a Noului Testament scrisă în jurul anului 100 (d.Hr.).

Cuprinzând colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, Biblia se deosebeşte de celelalte cărţi doar în măsura în care cititorul este conştient şi se află sub pavăza credinţei. Aceste deosebiri sunt:

a) cuprinsul este revelat de Dumnezeu;
b) deşi cuprinde numeroase cărţi, care au fost scrise de autori diferiţi, posedă o unitate desăvârşită;
c) are o putere covârşitoare asupra sufletului omenesc de a-1 transforma, căci: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţurile şi cugetările inimii”. (Evr. 4, 12)

Citeste mai departe…

Despre primenirea duhovnicească a tinerilor, astăzi

Trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!…

Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece vreodată prin astfel de experienţe!…

Citeste mai departe…

Darul discernământului: Rugăciunea cutremurătoare

Părintele Alipie de la Sfânta Mănăstire Xenofon se distingea prin harul său. Cel mai adesea căuta câte un locşor liniştit unde să se poată ruga în tihnă, spunând neîncetat rugăciunea inimii, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. De fiece dată când spunea această rugăciune, sufletul îi tresalta de-o negrăită bucurie.
De la o vreme însă, lucrurile luară o întorsătură neplăcută. Fără să priceapă nici el ce se întâmpla, constată că nu-şi putea continua rugăciunea. Cum începea să o spună, pe dată – cumplit şi inexplicabil fenomen – trupul începea să i se clatine.
„Lucru straniu şi vrednic de mirare era acesta”, spune părintele Daniil Katounakiotul. „Căci în timp ce trupul i se cutremura, se cutremurau laolaltă cu el toţi cei aflaţi de faţă. Odată, în timp ce se afla la slujbă şi spunea această rugăciune, toţi fraţii aflaţi lângă el în strane şi apoi, treptat, toţi ceilalţi şi stranele au început să se zgâlţâie şi să se cutremure. De asemenea, când se ruga în chilia sa, aceasta ca şi chiliile învecinate se cutremurau ca la erupţia unui vulcan, lucru nemaivăzut până atunci”.
Prin urmare, se cutremura tot locul când părintele Alipie spunea rugăciunea inimii! Şi ce n-a făcut să îndrepte lucrurile, cu câţi părinţi şi duhovnici nu s-a sfătuit, câte rugăciuni şi exorcisme nu i s-au citit!… Însă totul a fost zadarnic.
Situaţia era din ce în ce mai neliniştitoare. Fiindcă, de ani buni părintele Alipie era una cu rugăciunea inimii, nu putea renunţa la ea. Astfel, pe nesimţite, în chilie, în biserică, în trapeză, la rucodelie şi-n tot ceasul rostea în taină cuvintele acestei sfinte rugăciuni. De îndată patul, strana, masa din trapeză sau lucrul ce-l lucra o luau din loc, zguduite puternic, iar părinţii care, din întâmplare, se-aflau în preajma lui, se clătinau încoace şi-ncolo.
- Părinte Alipie, te rugăm să încetezi a mai rosti această rugăciune. Nu vezi cât rău ne face?
- Credeţi că eu n-aş vrea să-nceteze toate astea? Dar, fără să-mi dau seama, încep s-o spun iar. Părinţilor, iertaţi-mă!
După ce-şi pierduseră nădejdea că l-ar mai fi putut ajuta cineva, fraţii s-au gândit la părintele Daniil. Iar părintele Averchie, iconomul mănăstirii, a pornit-o spre părintele Daniil ce vieţuia la Katounakia. De înnoptat, au înnoptat la Sfânta Mănăstire Simonopetra.
- Părinte Alipie, fii cu băgare de seamă! Când ajungem la mănăstire, rogu-te, încetează a mai spune rugăciunea inimii, ca nu cumva să-i înfricoşăm pe cuvioşii părinţi.
Ajungând însă în nartexul bisericii, părintele Alipie uită povaţa şi, aproape fără să vrea, spuse rugăciunea. In clipa aceea se stârni un cutremur cumplit. A doua zi au ajuns la Katounakia.
Părintele Daniil a ascultat totul cu mare atenţie, după care l-a tras de-o parte pe părintele Alipie, spunându-i:
- Eu nu sunt duhovnic, dar trebuie să-ţi aflu amănunţit viaţa duhovnicească. Prin urmare, trebuie să te spovedeşti temeinic, fără a lăsa nimic de-o parte şi să-mi descrii întocmai cum se petrece acest fenomen.
- … În noaptea aceea privegheam în paraclis, lângă Sfânta Mănăstire Xenofon. Mă rugam cu mătăniile în mână. La un moment dat am auzit mişcându-se zăvorul de la uşă! Inima mi-a fost cuprinsă de teamă, iar trupul mi s-a cutremurat. Totuşi, mi-am văzut mai departe de rugăciune. Între timp, zgomotele s-au înteţit. Zăvorul se dădea când în sus, când în jos. În scurt timp au început să se audă şi bătăi în uşă! Prima bătaie a fost foarte puternică. A doua – şi mai puternică. Atunci mi-am dat seama că era lucrare diavolească. M-am dus până la uşă, dar n-am văzut nimic. Apoi s-au auzit iar bătăi, în timp ce trupul mi se clătina. Atunci m-am încredinţat că toate acestea veneau de la diavoli, aşa că nu le-am dat nici o importanţă. Am prins a-mi spune rugăciunea cu şi mai multă râvnă. Totuşi, bătăile s-au înteţit şi nu numai trupul meu şi uşa, ci şi toată biserica se mişca într-un mod foarte ciudat. De atunci, cum nu mai spuneam rugăciunea, cum se oprea şi mişcarea. Când începeam a mă ruga, se porneau iar şi mişcările. Aşa stau lucrurile, sfinte părinte.
Părintele Daniil părea cufundat în gânduri. Nemaiauzite lucruri! Totuşi, nu s-a înspăimântat. Şi, pe drept cuvânt, căci oamenii înduhovniciţi cunosc explicaţia tuturor lucrurilor. Aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, „Duhovnicul toate le cercetează”. O clipă, străfulgerat de luminată înţelegere, îl întrebă pe călugăr:
- Părinte Alipie, când au început pentru prima dată acele bătăi puternice în uşă şi ţi-ai dat seama că este lucrare diavolească, ce ţi-ai spus în sinea ta? Ce sentimente nutreai în adâncul sufletului? Teamă şi frică sau netulburare şi dispreţ? Sau poate era cu totul altceva?
Părintele Alipie i-a răspuns amănunţit. Atunci părintele Daniil şi-a dat seama care era explicaţia acestui fenomen ciudat. În timp ce diavolul făcea gălăgie, părintele Alipie îşi spunea în sinea sa: „Lasă să facă zarvă câtă vrea. Pe mine nu mă poate distrage de la rugăciunea mea. Oare asemenea lucruri nu i s-au întâmplat şi Sfântului Antonie cel Mare? El îşi vede de treaba lui şi eu de-a mea. Fie că trupul mi se zguduie datorită harului, fie că aceasta e lucrarea celui ce urăşte binele, eu trebuie să spun rugăciunea inimii până la ultima suflare. Neîndoios, diavolul va crăpa.”
Prin urmare, părintele Alipie fusese cuprins – vădit lucru – de duhul întunecat al trufiei, arătând vrăjmaşului dispreţ trufaş, părintele părând a se socoti pe sine deopotrivă Sfântului Antonie cel Mare. De aceea, rugăciunea sa, pângărită fiind de trufie, s-a suit la Dumnezeu, fără a fi însă bine primită.
Părintele Daniil a cercetat în profunzime această situaţie, după care i-a spus părintelui Alipie, cel luptat de diavol:
- De-acum încolo spune-ţi rugăciunea cu smerenie, cu zdrobire a inimii. Să simţi rugăciunea când o spui. Să te socoteşti păcătos, vrednic de judecată în ochii lui Dumnezeu. De asemenea, fii încredinţat că această zguduire a trupului e lucrare diavolească. Când ţi se va mai întâmpla, să-L rogi în gând pe Hristos să te scape de încercare. Doar aşa vei atrage asupra ta harul dumnezeiesc.
Astfel monahul chinuit de diavol şi-a găsit scăparea şi pacea, rugându-se de-atunci cu negrăită smerenie. Cu şi mai multă râvnă s-a afierosit luptelor duhovniceşti şi dobândirii smereniei.
(Daniil Katounakiotul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.
La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.
Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
- Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
- De unde ştii? îl întrebau oamenii.
- E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
- Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.
Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
- De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.
De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
- Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
- Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.
Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
- Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
- Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?
Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…
Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
- Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006