BISERICĂ ŞI MULTICULTURALITATE DINTR-O PERSPECCIVĂ ECUMENICĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.3/2000

„Biserica nu este doar o instituţie, ci un mod de existenţă, o manieră de a fi” (Zizioulas „Fiinţa eclesială”). Când ea se exprimă multicultural, se exprimă la nivelul ecumenicităţii.

Multiculturalitatea se poate înţelege ca o „stare împreună” din exterior în ideea unei unităţi ce poate fi raportată la dimensiunea unor culturi. „Efortul” unora spre multiculturalitate nu vizează întotdeauna o astfel de înţelegere.

Ecumenicitatea este tot o „stare împreună” din exterior care încearcă să aducă în interiorul credinciosului nevoia de a fi aproape, de a înţelege şi accepta credinţa altora.

Dacă lăsăm de-o parte particularitatea liturgică sau canonică ce asigură diversitatea creştinismului la acest sfârşit de mileniu, descoperim că toţi creştinii împărtăşesc un stil de viaţă ale cărui componente de bază nu s-au schimbat din primele secole creştine până azi. Aceasta poate constitui o dovadă de ecumenicitate şi multiculturalitate.

Acest „stil de viaţă” propovăduit de Iisus Hristos presupune aptitudinea de a face dreptate prin libertatea sacrificiului de sine. Şi de aici creştinul se integrează dintr-o relaţie socio-culturală într-una cultică, pentru că loialitatea faţă de stat, ca realitate trecătoare, nu se poate concilia cu fidelitatea faţă de Dumnezeu ca realitate veşnică decât cu preţul jertfei de sine (T. Baconsky).

Nu putem vorbi despre multiculturalitate atâta vreme cât nu vorbim de cultură. Iar cultura este o problemă naţională cu implicaţii religioase pentru că ea descoperă starea spirituală a unui popor şi nevoia lui de multiculturalitate. Cultura implică neapărat modul original al personalităţii noastre etnice şi expresia ecumenică a Bisericii privită dintr-o perspectivă multiculturală. Legea culturii nu poate fi imitaţia ci autohtonia (N. Crainic „Nostalgia Paradisului”). De aceea înţelegerea acestei „autohtonii” se sprijină pe realitatea unei culturi ce tinde să se înscrie multicultural printr-o definire proprie.

Celebrul istoric al Renaşterii italiene Iacob Burckhardt şi filosof al istoriei afirma: „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare.” Culturii române îi este tributară o gândire eclesială asupra spiritului iar valorificarea lui universală poate fi actul de naştere al ecumenicităţii de expresie multiculturală.

Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură ne arată legătura intimă cu însăşi esenţa spiritului care e libertatea. Pornind de la această libertate ne putem exprima multicultural prin spontaneitatea propriei culturi. Cultura nu se decretează, ea se naşte sub chipul inspiraţiei ca o taină vecină cu divinitatea.

Multiculturalitatea se poate exprima benefic doar atunci când „factorii” care o pun în mişcare sunt conştienţi şi deplin edificaţi cu propria lor cultură aşa precum nu putem vorbi despre ecumenism fără o cunoaştere profundă a învăţăturii de credinţă proprie fiecărei Biserici. Fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională iar a unei Biserici profunzimea dogmelor. Această orientare vizează în primul rând înţelegerea multiculturalităţii şi a ecumenităţii nu din perspectiva lor globalizantă ci a entităţii de expresie a culturilor şi a religiilor specifice.

Cultura exprimă un raport simbolic cu cerul, Biserica un raport real. Dar între acest simbol şi această realitate nu există o distanţă de netrecut, de vreme ce realitatea aruncă lumină şi înţeles asupra simbolului corespunzător (vezi Nichifor Crainic „Nostalgia Paradisului”).

Legătura dintre Biserică şi cultură o face cultul. Filosoful N Berdiaev ne explică această legătură: „Cultura e legată de cult, ea e rezultatul diferenţierii şi al extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia şi morala totul e cuprins în cultul Bisericii, organic şi integral sub formă nediferenţiată” („Le destine de la culture”).

Relaţia dintre cultură şi cult ne-o redă admirabil Alexandru Horia în cartea „Vorbirea în şoaptă” ce. merge pe un expozeu practic pornind de la analiza liturgică şi arhitecturală a Bisericii. Există o anumită teologie a pridvorului prin care poate fi înţeleasă Ortodoxia, sentimentul ei de toleranţă şi capacitatea de dialog ce se consumă în spaţiul pridvorului. El rămâne un loc al „taifasului” unde se teologhiseşte despre Dumnezeu, o adevărată agora a societăţii. Alexandru Horia explică în acest sens şi diferenţierile de pictură ale mănăstirilor moldoveneşti care rezervau în spaţiul pridvorului anumiţi filosofi ai antichităţii greceşti arătând dispoziţia Ortodoxiei pentru înţelegerea fenomenologiei cugetării universale. Diferenţierea dintre pridvor şi altar este esenţială în definirea culturii şi a cultului ce se pot întâlni în spaţiul eclesial de pe poziţii diferite.

Cultura, regăsită în spaţiul pridvorului, se exprimă în spaţiul bisericii prin anafora (pâinea binecuvântată) ce prefigurează însuşi Trupul şi Sângele Domnului pentru cei ce nu s-au învrednicit să se împărtăşească în taina comuniunii Sfintei Liturghii. Cultura nu e anulată de cult ci este îngăduită. Erudiţia culturii este pragul de intrare în cult dacă se înţelege cunoaşterea nu ca sofism ci ca realitate a împlinirii voii lui Dumnezeu. Ca să pătrunzi în taina cultului dintr-o perspectivă culturală ai neapărat nevoie de smerenie, de conştiinţa puterii lui Dumnezeu din a cărui purtare de grijă suntem ceea ce suntem. Sfântul Evagrie Ponticul exprimă foarte nuanţat această stare şi într-un limbaj cât se poate de caracteristic: „Celor ce intră în bisericile inteligibile şi sunt primiţi de contemplaţia creatului, Logosul le spune: Să nu gândiţi că aceasta este sfârşitul ultim hărăzit vouă de făgăduinţă! Toate acestea sunt „deşertăciune a deşertăciunilor” faţă de cunoaşterea lui Dumnezeu însuşi. Căci aşa cum după sănătatea desăvârşită medicamentele sunt „deşarte”, tot aşa după cunoaşterea Sfintei Treimi raţiunile veacurilor şi lumilor sunt „deşarte” (vezi G. Bunge „Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după avva Eva-grie Ponticul”).

Cultul se regăseşte în spaţiul bisericii însăşi deşi este exprimat, în primul rând, de Sfântul altar. Aici nu mai primeşti pâinea binecuvântată ci însuşi Trupul şi Sângele Domnului care te vindecă şi te întăreşte în faţa păcatelor. Împărtăşirea ne însumează în Hristos şi ne face să depăşim simpla condiţie de „erudiţi” în cea de „împlinitori” ai propriei cunoaşteri ce se sprijină pe adevărul revelat. Spaţiul duhovnicesc al „altarului” nu mai este un loc „de taifas” ci în primul rând de taină. O taină pe care trebuie să o trăim în tăcere căci „în tăcere trebuie să fie adorat negrăitul” (Evagrie Ponticul).

Cultura românească are un profund caracter religios. Ea s-a dezvoltat în pridvorul bisericii în armonie cu cultul căruia i-a servit cu devotament secole de-a rândul. Bogata literatură veche: cronicile, letopiseţele, psaltirile, catehismele, Bibliile, cărţile de slujbă sau tipografiile, cu toate vitregiile istoriei, au arătat forţa culturală exprimată prin credinţă curată şi conştiinţă naţională.

Nu putem gândi multiculturalitatea din perspectiva Bisericii fără propria conştiinţă naţională grefată în credinţa poporului. Cultura e doar stimulentul fără de care „liturgicul” din noi ar fi mai sărac. Nevoia noastră de cultură poate fi determinată şi de nevoia de a înţelege cultul, de-a ni-1 putea explica la nivelul modernităţii. De aceea discursul Bisericii va trebui să rezolve marile drame contemporane faţă de care suntem responsabili. Poate aşa vom înţelege că multiculturaliiatea ca şi ecumenismul nu sunt în esenţă nici bune nici rele. Contează înainte de toate, cum le folosim şi perspectiva din care le stabilim limite şi posibilităţi ce pot alcătui, la un moment dat, defecte şi merite (vezi T. Baconski  „Ispita  binelui”).

Chiar dacă nu rezolvă problematica eclesială întrebarea maioresciană este cât se poate de actuală. „Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere pentru a ridica şi purta sarcina culturii?” Ciudat este că şi răspunsul maiorescian tinde spre aceeaşi actualitate: o parte a răspunsului atârnă de direcţia spiritelor din societatea de azi”.

Această „direcţie a spiritelor” va trebui să ţină seama de „duhul Bisericii” care asimilează duhovnicia cultului prin cultură şi integrarea culturală printr-o realitate liturgică.

Pe de altă parte Biserica are obligaţia de a înţelege societatea modernă fără a idolatriza modernitatea şi datoria de a servi România fără a-şi trăda vocaţia ecumenică ce poate fi înţeleasă uneori ca multiculturalitate.